Singurătatea....ea să fie oare gustul amar ce l-a lăsat timpul în trecerea lui pe lângă mine? Da...vremea în care doream să am aproape...un suflet pe măsura mea, a trecut. Acum e prea târziu să doresc pe cineva cu care să mă împart...pe cineva care să mă înconjoare cu dragostea lui...cu afecţiunea ce poate să o deţină.Încet...încet...s-a ridicat în jurul meu o citadelă în care acum...deşi consider că e târziu, nu vreau să mai domnesc singură...
Poate că a sosit vremea să-mi reiau viata...s-o retrăiesc cu mintea de acum şi patima de atunci de pe vremea când eram tânără. Din când în când mai chem umbra ce tocmai a început să-mi poarte hainele...O las să mi le îmbrace şi o alung...o las să plece de lângă mine. Oricât aş tria, trecutul rămâne intact. Nu-mi mai este frică să întorc ceasul...Mă dau cu alb de lună...mă îmbrac în norii cenuşii...îmi aşez în picioare două steluţe care să-mi lumineze drumul spre o iubire sinceră...spre o dragoste ce se poate înfiripa între două suflete pline de dorinţa de a trăi...îmi confecţionez rapid o inimă...şi pândesc gândurile pe care încă nu le-am rostit...şi-mi amintesc gesturi pe care le voi face abia mâine.
Suspendaţi între două drumuri paralele...cu căldura inimilor ce împrăştie dorinţa de iubire...mergem cu nerăbdare ţinându-ne de mână, spre clipa mult dorită...spre clipa ce ne va aduce unul în faţa celuilalt...ca să ne bucurăm împreună de această minune. Nu ştiu dacă trebuie să iubesc sau să tac. Ştiu doar că a sosit vremea să îmi reiau viaţa...dar nu oricum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu