Dacă am şti dinainte cum timpul omoară clipele cele mai dulci, ne-am scrie amintirile cu vârf de oţel în piatra porţii pentru ca, de câte ori trecem pe-acolo, să ne amintim de ele. Nimeni nu crede că va uita vreodată ce-i frumos, dar Dumnezeu ne-a hărăzit să uităm. Ori poate cineva pândeşte adormirea gândurilor noastre ca să le soarbă ori să le mute locul pentru a fi de negăsit.Aşa uităm iubirea...şi n-o mai regăsim...aşa ne pierdem pe drumul pe care am pornit....şi nu mai găsim calea de întoarcere. Şi parcă noi oamenii mergem într-o direcţie...duşi într-acolo de nişte puteri supranaturale...intrăm undeva dirijaţi de forţe independente de voinţa noastră...şi uşile stau să se-nchidă după noi, mai greu decât dac-ar fi dale de mormânt.
M-am rătăcit printre moleculele înşelătoare ale minciunii, m-am pierdut în bezna întunericului şi am orbit la lumina adevărului. Mi-am pierdut busola şi mă învârt în cerc, ca o frunză căzută-n vârtej. Curenţii sunt puternici, prea repezi, nu-mi lasă timp să mă gândesc, dar totul e să rezist, să nu mă pierd de tot. Să încerc să ies la suprafaţă, la liman iar dacă nu pot să stau măcar pe loc, să nu merg în acelaşi sens cu ei. Mi-e greu fără busolă, de fapt mi-e imposibil să mă descurc, nu mai ştiu în care parte s-o apuc. Nu mai ştiu care e drumul meu. Mai rătăcesc de mine uneori, de ceea ce sunt mai presus de toate în această viaţă, mă las purtată pe aripi de vise când mai credeam că singur omul e cel ce îşi croieşte drumul prin viaţă, când...plină de idealuri măreţe, credeam că dacă lumea nu e să fie bună, voi ancora într-o lume a mea unde mă voi putea feri de realismul bolnăvicios şi crud al oamenilor.
Mai rătăcim de noi uneori, ne întoarcem în dulcele început, dar, doar pentru e ne aduna şi a ne încărca puterile cu vise, idealuri măreţe şi alegem să rămânem bolnavi de romantism. Vinde-i tristeţii o lacrimă...şi ea îţi va arăta că ai nevoie de-un zâmbet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu