Din gândul îngreunat de amintiri îmi fac un zmeu, căruia îi dau drumul spre ziua de mâine. Dincolo de zâmbetul născut dimineaţa, caut semne de răspuns la întrebări ce se nasc dintr-un paradis de o zi. O zi începută cu un zâmbet adevărat, continuată pe drum în urcuş, asemenea iubirii din noi, sfârşită într-un vis din care mă trezesc în braţele tale în acelaşi zâmbet născut dimineaţa. Urcăm împreună şi în urmă rămâne un trecut dintr-un anotimp anost, repetat la infinit.Au existat aceste zile în care nu ştiam niciodată cine sunt eu. Apoi a fost momentul ,,tu '' şi zilele nu au mai semănat una cu alta, fiecare zi petrecută împreună era răsplata zilelor ascunse de umbre. Am descoperit în timp scurt atâtea frânturi de mine, în tine. Despre toate astea vreau să-ţi scriu, acum când nu mai cred în vorbe. Există în noi doar gesturi. Şi dacă poţi să te ascunzi după vorbe, după cuvinte, gesturile sunt clare asemenea unui colind de măicuţe, sunt limpezi asemenea unei lacrimi ce spală suflete prăfuite. Prin simple gesturi spunem tot ce-n vorbe ar însemna clişee. Suntem noi adevăraţi şi fiecare secundă are altă culoare.
Aşteptarea are o culoare, regăsirea o culoare, sărutul şi îmbrăţişarea şi înălţarea şi revenirea şi ploaia şi lacrima şi despărţirea. Hai ţine-mă în braţe şi spune mâinii: minte că o mângâi, zi sufletului...minte că iubeşti. Nu poţi...
M-am întrebat deseori, cine este copilul uitat în omul ce-şi numără azi urmele rămase în zăpadă. Sunt eu, regăsită în zâmbetul tău, sunt eu cea care am învăţat să cresc cu fiecare lacrimă, cu fiecare surâs, în orice suspin, în cânt de triumf ce se va vrea odată răsfrânt de ecou. A trebuit să mă întorc alături de tine, înapoi spre locul de unde pleacă lumina, să ne spele o ploaie zgura din suflet, să ne unim palmele într-o rugă tăcută ca să înţelegem că din totdeauna cineva a avut un plan cu noi. Să ne găsim, să ne iubim, să ştim doar unul prin altul cine suntem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu