Ploaia de mai

E primăvară...suntem în luna mai...acelaşi drum de ieri îl parcurg şi astăzi...acelaşi drum, pe care îl tot urcam având impresia că voi fi prima persoană ce va atinge cu mâna soarele. Era atâta lumină, atâta căldură...era atât de frumos. Nimic nu anunţa că pe deasupra mea urma să se abată norii încărcaţi de ploaia ce stătea să cadă...nimic nu-i veşnic...minunile ţin puţin...orice început are şi sfârşit...cerul senin a dispărut, ploaia se joacă în frumuseţea ei.
Un mic platou pe un pisc...un ceas de popas...e timpul...cel ce nu încetează să mai bată...cel ce nu ştie că ia cu el tot ce este în viaţa noastră. Trebuie să mă-ntorc...soarele este deja ascuns de nori, sau poate de alt pisc. Nu, sigur sunt nori...lumina e gri, acelaşi drum şi primii stropi se ivesc...mă găsesc singură. Ploaia...un drum...acelaşi drum de ieri...picurii mă lovesc peste faţă, mii de degete reci îmi intră în ochi...după gât, se preling pe şira spinării. Nu e nimeni lângă mine să-mi ridice gulerul hainii iar degetele mele sunt încleştate într-un pumn de neputinţă. Ploaia de mai ce-mi intră în ochi, în suflet. Mi-e frig...drumul e din ce în ce mai înclinat...îmi plăcea ieri când urcam...azi nu văd nimic la capăt...simt doar ploaia, frigul...noroiul de sub tălpi. Alunec, cad...trebuie să desfac degetele să pot să m-agăţ de ceva...nu vreau să ajung de unde am plecat, dansând...târându-mă. Mă ridic cu greu...nu destul de drept, ochii îmi sunt răniţi, ploaia are gust sălciu...picioarele îmi sunt murdare, rănite de gunoaiele purtate de şuvoaiele alunecânde printre pietre. Aş vrea să-mi desfac puţinul de aripă crescută din rugă şi vis, dar şi aceasta refuză îngreunată de aceeaşi ploaie sălcie, îngheţată. Un tunet puternic îmi zgâlţâie fiinţa, un fulger îmi luminează o secundă noaptea dând forme hidoase copacilor de ieri. Simt că alunec iar...îngheţ din ce în ce mai tare...şi atunci încep să strig cu micile puteri ce le mai am:
- Hei! Viaţă, mă auzi? Curcubeule, mă auzi? Omule, unde eşti? Hei, tu...oricine ai fi ajută-mă...am nevoie s-ajung de unde am plecat...am nevoie de puţină căldură...am nevoie de voi...măcar să nu uit să visez.
Ploaia a încetat. Parcă mi-a ascultat ruga. Nimic nu o mai întoarce. Cerul s-a înseninat. Norii s-au risipit. Mi-e frig. Încerc să-mi caut drumul acoperit de apă şi să mă îndrept cu paşi uşori, spre casă. Îmi mai picură încă, din ochi...din păr...de pe buze, picăturile reci de ploaie ce mi-au lăsat urme adânci în inimă...în suflet...în privirea ce parcă cere mereu ajutorul celor ce nu-şi mai îndreaptă sufletul către mine. Închid ochii pentru o clipă...nu vreau să mai cad...ştiu că nu e nimeni lângă mine să-mi întindă o mână...aşa că, iau povara lăsată de ploaie pe umerii mei...pe chipul meu...în sufletul meu...şi merg cu paşi mărunţi spre casă...acolo unde mă simt cel mai bine...acolo unde ştiu că drumul are un sfârşit.

Grădina sufletului

Eu ştiu să simt tăcerea în marea imensitate a ei...în valuri de timp ce o sfărâmă...în zborul păsării deasupra capetelor noastre...eu ştiu să o caut în tine...în zbucium, în haos, în adânc...în grădina sufletului meu. Există un dram de tăcere în oricine, în lumină...în pacea din amurg. Eu ştiu să trăiesc în tăcere să nu ştiu de nimeni, să nu ştiu nimic. Durerea e în mine, trăiesc doar prin ea. Tăcerea spune tot ce îmi lipseşte nu doar din suflet...nu doar din viaţă...tăcerea e în mine...e în tot ce înconjoară iubirea cea rece ce o simt doar în ochii plini de lacrimi...dornici de viaţă.În grădina sufletului mi-am sădit florile iubirii cu petale de dor şi cu aripi de fluturi venite din tanica poartă a inimii, în tăcerea zbuciumată. Le ud mereu cu roua cuvintelor-stele şi ele îmi înfloresc cu zâmbete în căuşul palmelor. În grădina sufletului stau florile iubirii.

Ţi-am prins zâmbetul de un colţ al buzelor mele ca să fiu sigură că atunci când surâzi, eu voi face la fel. Iar chipul meu din oglindă nu e privit de mine, ci de ochii tăi ce dăinuie în amintire...te simt acolo în spatele meu, despărţiţi fiind doar de clipa subţire ca o perdea de borangic care ne învăluie ca un abur...şi mâinile noastre poartă pulberea strălucitoare pe care au lăsat-o aripile sufletelor noastre rătăcite. Am lăsat fereastra inimii deschisă pentru ca pasărea să poată intra...risipindu-mi norul...risipindu-mi tăcerea cea zbuciumată.

Un zbor de visuri...un zbor de gânduri

Te ascund în inima mea şi te port cu mine într-un zbor de vise...într-un zbor de gânduri. Prinde-mă-n braţe...strânge-mă la pieptul tău, am să tac...am să ascult glasul nerostit ce-mi şopteşte duios frânturi de cuvinte...culegându-le arzând fiindcă de tine iar îmi este dor. Printre crengile tale de patimi, mă aşez, biată frunză aşteptând ca din sufletu-ţi pribeag să răsari printre vise...printre gânduri...în zbor uşor, peste doruri aprinse. Cu patimă m-aş apropia de tine şi ţi-aş rosti în gând curat, speranţe în visul care vine. Pe frunze-ngălbenite aş picta iubirea şi dorul meu deschis spre tine. Arată-mi calea spre stelele ce ne-nsoţesc şi-n palme îţi voi aşeza cu dor sclipiri de diamante ca să-ţi aducă-n suflet dorinţa nedescrisă în frânturi de gânduri aprinse.
Eu sunt doar o iluzie aruncată pe-o aripă de vânt...iar tu, lumina ce-mi deschide sufletul spre lumea ce ne-am făcut-o din vise, gânduri, speranţe, dorinţe. Te caut printre raze, cu ochii-nlăcrimaţi să-mi dai căldura ce-mi lipseşte din raze de lumină...să-mi dai puterea de a merge către tine...să-ţi dau din vise, aripa ce mă ţine. Mereu am fost o aripă de gând, un cântec ce mă doare, un dor şi-un vis, din timp. Te-am aşteptat cu drag în sunet de tăcere, s-aduci în suflet iubirea-n colţ de rai. Şi tot te mai aştept, pe frunzele gravate de iubire...să te visez, în nopţi cu lună plină...şi ieri...şi azi...de nu ştiu când...să îmi aduci miresme ascunse în trecut şi gândul în care sunt cu tine.