
M-au acoperit fulgii pentru prima oară-n iarna asta. Şi tot pentru prima oară nu mi-a mai fost dor de ei. Am vrut să-i ignor, să spun că-i ceva firesc, un simplu fenomen al naturii...şi totuşi fiecare fulg era o amintire ce avea ceva din trecut imprimat atât de adânc.
Nu ningeau norii cu zăpadă, sufletul meu nor, ningea. Am stat neclintită o clipă să-mi pot aminti cum era atunci, demult, demult...când zăpada era fericire. Şi atunci refuzam să cred ceva, refuzam să cred că acea fericire va avea soarta lor şi se va topi lăsând la vedere tot urâtul ce-l acoperise cu alb efemer.
A nins pentru prima oară în iarna asta. Eu am închis ochii să te caut printre fulgii de nea. De dincolo de gene fulgii topiţi îşi căutau cărarea spre zâmbetul amar desenat de încă o iluzie. Nu există să te ningă cu dor, nu există zăpadă să acopere atâta gri cât este în viaţa mea...sau dacă există, durează cât durează şi ea.