La margine de gând

Din dor de tine ce-a fost şi ieri...şi astăzi...şi din cel de mâine, adun în sufletul pătruns de-a mea durere, doar frânturile de cer pe care curg trăirile din care au pornit furtunile înspăimântate.

Lumina ce din depărtare vine, mi-aduce în firul ei plăpând, doar clipa ce o simt deplină în ziua cea de azi...în ziua ce-o să vină.
La mal de gând, cu dorul nepătruns de-a lui fiinţă, m-apropii cu sfială şi-aşez iubirea în calea lui...poate aşa va şti că sunt clipa care-a fost...că sunt clipa care vine...că sunt dragostea ce ni s-a aşezat în prag de vis...pe margine de gând.
Când taci, mi-e greu să te-nţeleg ce vrei...din vorbe nerostite, încerc să te simt, dar, uneori…prin gândurile tale eu mă pierd şi rătăcesc în căutare de cuvinte. Tăcerea ta mă doare, dar şi durerea mi-e tăcută. Din lipsă de cuvinte, imensul gol din suflet şi din minte mă face să urăsc tăcerea ta...Te rog, vorbeşte-mi azi şi nu lăsa iubirea să se piardă doar pentru că nu poţi să-mi spui ce simţi...cum simţi! Ştiu cât de mult ai vrea să înţeleg iubirea ta fără a fi nevoie de cuvinte...!
Nu am un loc anume....nu am un nume pe care să mi-l poţi şopti în clipele din noapte în care iubirea îşi cere dreptul de a exista...mă scald doar în cuvintele de rouă ce rămân mereu nerostite...se prind în părul meu...mi-alină cu mireasma lor dorinţa de a te privi şi de a-mi fi aproape, la mal de gând...în lumina ce scânteie în miez de noapte.

Visul din umbre

Sus în schitul fără clopot

Pustnicit în sine-i dorul

Îi tresare-n piept fiorul

Mai aşteapt-un răsărit.

E un răsărit ce-aduce
Gândul bun şi înţelept
Să păşească înspre soare
Doar cu inima în piept.

Adunat de griji trăite
Strânge dorul de departe
Şi împrăştie prin noapte
Visul cel clădit din umbre.

Şi tot prăbuşit în sine

Eu-l moare în izvoare

Tot ducând cu el prin lume

Vise în culori de soare.

Şi din peşterile sumbre

Nici un sunet nu mai vine

Visul s-a clădit pe umbre

Într-o oază de micime.

Te aştept...!

În glasul meu de cântec fermecat
Privirea ta se scaldă cu căldură
Şi-aduce-n dar un zâmbet delicat
Ce parcă aştepta de mult s-apară.

Mă mângâi cu privirea-ţi caldă
Şi-mi dai puterea de a te iubi
Te simt aproape, în sunet de vioară
Şi-n trupul meu, dorinţa de-a trăi.

Ascult chemarea-n prag de noapte
Te-aştept să vii ca şi-altă dată
Cuvinte dulci se pare că se-arată
Deşi tăcerea-n largul ei, apare.

Picături de gânduri

Plouă încet...cu picături de speranţă ce aduc spre mine parfumul zilelor ce vor să vină în bucurie...în fericire. Plouă încet...cu picături de vis. Adieri plăcute îmi inundă trupul în bătaia ploii ce împrăştie petale de picături de dor. Din înaltul cerului coboară o rază de lumină care aduce pe unduirea ei picături de apă vie ca să-mi trezească din amorţire, dorul de viaţă...dorinţa de a trăi.
În nopţi cu lună plină şi ploioase...în nopţi în care singurătatea mă apasă, doar trandafirii cei catifelaţi mai au puterea să zâmbească şi să înflorească în toată splendoarea lor...doar ei mai pot să aducă pe chipul meu căldura sufletească pe care o emană...doar petalele lor mai pot să trezească un gând curat adus pe undele unui sunet în tăcerea nopţii.
Picături de clipe poposesc pe geamul pe care privirea îmi arunc...se scurg odată cu ploaia ce bate în fereastră...lasă în urmă gânduri ce vin...se duc sau se opresc pe chipul meu. Picături de gânduri se adună în sufletul meu şi-mi deschid calea spre un vis ce poate să se transforme în realitate...sunt picături de viaţă ce se preling una câte una din inima ce mai are puterea să mai bată...ce mai are dorinţa să mai simtă că poate să iubească...că poate să dăruiască din prea plinul ei...celui ce ştie să primească în cupa vieţii lui...doar picăturile de suflet ce se preling din sufletul îngheţat de atâtea picături de gânduri.

Unde sunt?

Nu mă mai căuta! Sunt aici...alături de tine...în lumina ochilor pe care-i întorci către mine...în gândul ce zboară şi-ncearcă să-l prindă pe al meu...în ziua ce abia se arată şi-n care cu paşi mărunţi, mă-ndrept către tine. Nu te închide în tine...lasă-mi portiţa deschisă să pot pătrunde dincolo de fiinţa ta...dincolo de sufletul ce cu multă căldură mă primeşte în braţele lui. Aşteaptă-mă în prag de vis...adu-mă din universul neatins...înlănţuie-mă cu iubirea ce mi-ai insuflat-o prin tăcerea sunetului ce vine din tine...ce vine din depărtările ce ne cuprind. Mă apropii şi-ţi aduc în privirea ce mă cuprinde, cântecul iubirii pe care-l ascultăm în aşteptare...în dorinţa ce ne cuprinde...!
Mi-ai ieşit în cale spulberându-mi seninul şi mi-ai pus în faţă, prin paşii din pustiul deşertului, o oază...departe, atât de departe...încât setea care mă chinuie, mă doboară şi-mi rupe din suflet durerea ce mă cuprinsese...
M-am căutat pe mine însămi, printre mărunţişurile aruncate de-a valma în vechiul sertar...printre câteva suspine, pe filele unui caiet...un geamăt şters şi-un zâmbet timid prins într-o agrafă....un şirag de lacrimi, montate-n tristeţi şi undeva-ntr-un colţ, uitate...două aripi ce uitaseră zborul. Dar am mai găsit în sertarul prăfuit, într-o cutie, o pulbere fină de stele...şoaptele tale...visele mele. Şi eu...eu nu eram nicăieri...se pare că nu m-am găsit...că nu m-ai căutat...că depărtarea ne-a înstrăinat...!!!

Iubirea

Ea, iubirea, prinde în palma mică taina lumii şi-i dă îngândurată scânteia inimii. Dacă în suflet ai dorul pe care lumea o colindă şi dacă iubirea stă-ntre petalele de trandafir pe care mi l-ai înmânat cu dragoste, împrăşti-o în lume...risipeşte-o-ntre malurile de neatins ale sufletului şi pătrunde cu adâncă înflăcărare, misterele ce o cuprind şi care o ţin neschimbată. Eşti o lume plină de fantasme...de doruri care-nfiorate aleargă-n calea mea. Te-aştept cu calda-nfiorare ce se strecoară încet printre visele ce mi le-am clădit. Să vii cu-a ta lumină pe cerul meu umbrit să vezi, la ţărmul ce visează îmbrăţişarea-ţi tandră sub valul ce se aude dinspre zare, un suflet ce cu drag te-ntâmpină în prag de uşă...la margine de gând.
Te-am aşezat în turn de vise...spre stele din cer...şi ne-am clădit acolo o lume în care să trăim...! Nu eram lângă tine, dar m-ai adus din univers şi-n cântec lin, şoptit pe strune de vioară, m-ai îmbrăcat în mantia tăcerii şi mi-ai deschis din aripile tale dorinţa de iubire...dăruită din fiecare vers al cântecului ce s-aude.
Am pătruns în lumea mea...în lumea noastră...în lumea-n care nimeni nu poate să ajungă chiar dacă uşile-s deschise. Prin ele, doar iubirea mai poate să aducă cu ea....speranţa...fericirea ce cu drag o aşteptam.

Sunt clipa

Cât doare timpul, ştiu! Cât alergăm mereu pe căi neştiute...eu, rătăcind în propria-mi fiinţă, în propria-mi existenţă...tu, căutând soluţii, învingând neputinţa. Depărtarea aduce iubirea din cioburi strânse-ntr-un şirag ce ni l-am pus fiecare la gât. Un şirag în care-am adunat şi bucurie...şi durere...şi fericire...şi lacrimi...şi zâmbete...şi deznădejde. Le-am adunat şi-am înlănţuit de-a lungul timpului, ce doare-n trecerea lui nebună, tot adevărul cel rostit în cuvinte de-o nesfârşită mângâiere. Am strâns în şiragul de cioburi de iubire, doar clipe plăcute pe care le-am trăit, pe care le-am simţit, pe care ni le-am dorit cu ardoare...cu bucurie...cu fericire...şi-am îndepărtat tot ce-ntuneca dragostea noastră...şi durerea...şi lacrimile...şi deznădejdea.
Sunt clipa ce îţi apare în cale, iar dorinţele mele-s născute din trupu-ţi de înger venit de departe. În cântecul meu găseşti unduirea caldă a visului...găseşti gândul cel nerostit ce aşteaptă cu-nverşunare apropierea de marginea sufletului...E gândul ce-ar vrea ca să zboare, dar aripile-s departe de existenţa lui. Sunt tăcerea ce-ar vrea să se-audă acolo unde tu, în liniştea ta, mă vezi...mă simţi...mă auzi şoptindu-ţi cuvinte ce te pot face să crezi că exist...că sunt cu tine...că sunt în inima ta. Sunt bolta senină ce se ridică însetată de iubire, deasupra noastră...în inimile ce bat la unison. Aştept mângâierea ce-aş vrea să-mi trezească dorinţa ce stă amorţită de-atâta durere. Sunt clipa ce speră s-apară din cântec...din gând şi din bolta senină...în tăcerea din suflet şi care în veci ea nu mai piere...!

Mă ascund în cuvinte...şi aştept

Ca să alung o clipă disperarea din sufletul meu, aş spăla un gând nespus cu lacrima ce stă să cadă din ochii plini de tristeţe.

Acum înnod un gând din mintea mea pustie...cu altul şi apoi aştept...aştept să cadă privirea ta rătăcită peste pleoapa mea tristă, peste lacrima ce stă să cadă...aştept să aşterni uşor peste noaptea rece o umbră din zâmbetul tău.
Sunt singură într-o casă ruptă de lume şi înecată într-o linişte tulburată doar de trecerea gândului de iubire peste lespezile sufletului. Minute în şir zboară peste mine. Nu îndrăznesc să rup tăcerea ploii şi nici strigătul pământului. Am senzaţia că mă despart de mine însămi, plutind în văzduhul fără de margini, până ce trupul îmi geme încătuşat în temniţa lui strâmtă, iar lumea mi se pare un chinuitor exil potrivnic. Mă sfâşie gânduri contradictorii şi mă zbat fără grai, încercând să pătrund sensul fiecărui sunet. Aşteptarea e grea...doare...n-o pot stăpâni...!
O singură licărire din ochii tăi mă poate face într-o clipă cea mai fericită. Doar o singură lacrima mă ţintuieşte între trecut şi viitor, ca pe o corabie rătăcită, plutind fără cârmă pe tăişul apei, între hăul adâncurilor şi tăriile văzduhului.
Mi-ascund durerea sub cuvinte bine ticluite...bine aşezate, pentru a-mi aşterne în cale un drum pe care să pot călca fără să mă rănesc...fără să mă doară...un drum pe care să te pot aştepta...ca să-mi dai acea putere de care am nevoie pentru a putea face faţă deznădejdii...şi durerii ce-o simt în suflet. Mi-ascund tristeţea în rânduri ce pot să-mi transmită doar mie câtă suferinţă poate să strângă o inimă...un suflet...un trup plăpând. Îmi port tristeţea în cuvinte...în gânduri...în durere...n-o părăsesc...dar nici ea nu vrea să plece. Degeaba-i dau ca hrană atâta frumuseţe...atâta iubire...ea vrea să domine a mea fiinţă...vrea să-mi demonstreze că poate să ajungă din urmă bucuria pe care mi-aş dori s-o păstrez atâta timp cât inima mai bate...!!!

O umbră de înger

Eu sunt izvorul care curge peste suflet răscolindu-i nisipul...sunt privirea ce cu drag mângâie chipul, sunt fiorul de răcoare ce străbate trupul încins, sunt culoare atunci când totu-i cenuşiu, sunt vis când e târziu şi pleoapa nu vrea s-odihnească, sunt stânca în care valul furios vrea să te izbească, sunt cântecul pe-o strună de vioară când afară e tăcere şi-n suflet numai durere, sunt zâmbetul pe un colţ de suflet înflorit în timp ce lacrimi încă mai plâng a tristeţe!
M-am îndepărtat de tot, am uitat de toate...doar de mine n-am scăpat, m-am lipit de mine mai tare decât propria-mi umbră, mi-am pus aripi ca să scap...şi-am devenit umbră de înger...!
Acum cad sub apăsarea tăcerii ce pune stăpânire pe lumea noastră, înăbuşind nemiloasă muguri de speranţă ce încearcă să ucidă tăcerea! Picuri se preling lăsând dâre de lumină ce se sting în faţa adevărului hidos! Vezi ochii cum se pleacă ruşinaţi de imensitatea goliciunii acestei lumi, iar tăcerea ucide totul în calea ei.
Mă doare singurătatea din lanul de secară...miroase a lacrimi vărsate tăcut, iar sunetul lor, lovind granulele de pământ, îmi incendiază timpanele în strigăte mute...Depărtarea ne apropie...şi visul capătă glas...Sunt o umbră de înger în izvorul ce curge peste suflet...în cântecul ce s-aude din strune de vioară...şi-n lacrima ce plânge a tristeţe...!

Dorinţa...unui suflet pribeag

Am găsit între pagini îngălbenite...un suflet pribeag, l-am cuprins în palmele gândului meu şi l-am mângâiat sfios...i-am adunat marginile într-o cupă de vis, l-am şters cu gingăşie de praful trecutului, de durerile neîmplinirilor...şi l-am învăluit în raze calde de iubire...i-am insuflat încredere, speranţă, forţa de a se înălţa pentru a-şi lua din nou zborul într-o lume în care să se regăsească, să poată să trăiască, să descopere vechile şi eternele valori, să iubească, să spere, să viseze...şi astăzi sufletul este cu mult mai liniştit, mai adunat între paginile îngălbenite...!!!
Dorinţa a luat calea gândului în timp ce trupul, mângâiat de degetele lunii, se simte pătruns de murmurul şoptit al melodiei ce iese din suflet...tăcând. Îmi pătrunde în durerea trupească, valul puternic al luminii albastre deschise de cântecul născut din vibraţiile sufletului. Te apropii de mine...te învălui cu miresmele mele...mă modelezi după dorinţa...după frumuseţea ce se naşte din tine...după fericirea ce mă caută pe mine. Rămâi ceea ce eşti...păstrează-mi gândul nepătruns...învăluie-mă cu privirea-ţi caldă şi redă-mi puterea de a pătrunde în gândul tău...redă-mi tăria sufletească de a mă menţine la limita dintre real şi închipuire, aici...între paginile îngălbenite ale unui suflet pribeag...!

Înlănţuiţi

Acum, cu aripile pe care mi le-ai dat...zburăm printre clipele ce pot să ne aducă cerul mai aproape...stelele care-l privesc...luna ce ne urmăreşte şi soarele ce ne-ncălzeşte sufletele dornice de frumos...! Acum, mă iei în braţe şi-mi şopteşti în tăcere cuvintele pe care le-aştept de mult...M-apropii cu sfială de inima-ţi bătând cu putere şi-mi aplec capul uşor peste umărul ce mă primeşte cu duioşie. Aş vrea să nu mai plece clipa aceasta....să rămânem aşa....înlănţuiţi până ce viaţa va pieri din noi...! Aş vrea să-mi mângâi faţa cu zâmbetul pe care-l simt pe chipul tău dornic de iubire...Îţi scriu din dor...îţi scriu de drag....scriu iubirea ce nu se poate stinge...scriu dragostea ce-o simt dar nu se poate-atinge...
Mă cuibăresc cu grijă în sufletul tău şi-aştept un semn...o atingere ce poate să mă poarte de-a lungul timpului, pe margine de izvor, printre valuri...printre stânci, acolo unde iubirea s-a instalat şi-şi cere dreptul la existenţă.
Nu plec...nu vreau să dispar din privirile tale tandre...nu vreau să mă pierd printre zbateri de vânt...Vreau ca tăcerea ce s-a instalat între gânduri, să rupă lanţurile cu care a fost încătuşată şi să iasă la suprafaţă strigând spre cerul cel albastru, iubirea ce o simţim...Vreau să rămân aici...cuibărită în sufletul tău...vreau să te ştiu îngerul meu.

Dragostea doare...

Of, da, recunosc rănile pe care sufletul tău mi le-a pricinuit mie. Recunosc sângerările din tălpile ce păşeau spre tine fără ca tu măcar o dată să îţi întorci privirea spre mine. Recunosc stropii de ploaie din sufletul meu ce curgeau odată cu lacrimile amare de atâta durere.

Cerul furtunilor tale mi-a apărut dintr-o dată albastru, mult prea albastru, mult prea senin...după atâta durere, după atâta sângerare, după atâta suferinţă...!

Dragostea doare, te face să cazi din picioare, te face să-ţi pierzi cunoştinţa şi te poartă cu mâinile strânse în gheare gemând cu disperare, după o rază de soare ce ar vrea să se arate pe cerul albastru...mult prea albastru după atâta durere...! Inima îmi atârnă în clopot...în aşteptarea bătăilor lungi ca şi anii ce au trecut prin ea...ca şi sufletul ce vrea să-şi liniştească durerea...!

E toamnă în suflet

E visul ce cu drag mi l-am dorit,
acum când toamna e-n mine,
când ruginiul cu grijă mă-mbracă
şi gândul spre tine-mi adie.
Aş vrea ca din suflet să-mi plece
a toamnei imagine neagră
să pot cu iubire să-ndrept către mine
o inimă ce-n cale îmi bate.
M-aşez stingheră-n fotoliul
ce-ngândurat mă aşteaptă
să-mi depăn în el cu migală,
ale amintirilor placă.
Privesc cum pe geamuri s-aşterne
a ploii căldură şi-mi spune
cu glas în tăcere s-adun laolaltă
tot ce-mi aduce durere.
Nu vreau să las a luminii putere
să se stingă-n odaie.
Vreau animaţie...vreau o mişcare....
vreau tot ce-mi poate aduce...
iubire şi-un dram de fericire.
E toamnă în suflet acum,
dar inima e-n floare-adunată
şi-ar vrea ca pe-alei însorite
să zburde aşa ca şi-altădată.

Neputinţa

Am luat în mână un ciob din oglinda sufletului tău. Mi l-ai trimis ca să-l privesc...mi l-ai întins ca să-l aduc aproape de inima mea...să-l lipesc sufletului meu, pentru a forma împreună un trup...o inimă...un gând. Ai trimis odată cu el şi lumina din curcubeul ce încearcă să ne ajute...deschizându-ne drumul spre iubirea ce ne-a aşteptat...pe înserat...pe drumul pe care am pornit împreună.
L-am luat şi am început să-l privesc cu drag, poate aşa voi reuşi să descifrez ce e dincolo de el...poate aşa voi reuşi să rup tăcerea ce există între mine şi el. Am început să-l mângâi şi să-i simt căldura ce se desprindea din adâncul lui. Cu degetele tremurânde, muiate în praful dintre stele, îi atingeam marginea ce mă ducea la frumuseţea lui, îl apropiam de inima mea şi-ncercam, să-l păstrez neatins.
Când te-ai trezit din visul ce cu drag ţi l-am clădit...te-am privit printre lacrimi...te-am strigat din depărtare şi ţi-am reamintit că suntem doi...că vrem să mergem mai departe...că visul ni-l putem transforma în realitate...că te vreau alături de mine...din noapte până-n zi...din zi şi până-n noapte...dar neputinţa ne depăşeşte...!

Dorinţa mea...!

Dorinţa mea e foc aprins
ce-n suflet arde ne-ncetat...
şi-n florile ce-n prag le-ai pus,
îţi simt privirea ce mereu m-a căutat....
O rază de lumină apare-n noaptea cea întunecată, aducându-mi pe undele ei răcoarea ce o simt aproape din atingerea ce abia se face simţită....Mă vezi ca pe-o imensă grădină spre care vrei să te îndrepţi cu paşi mărunţi să nu striveşti în tălpi mireasma ce se simte din fiecare floare...să nu îndepărtezi de mine...să nu îndepărtezi de tine...iubirea ce s-a instalat pe chipul meu...în gândul tău...
O floare-n cale ţi-a ieşit....o iei cu drag să mi-o întinzi...şi-n ea stă calmă, liniştită, o dulce sărutare ce s-a vrut descoperită în miez de zi....şi-n miez de noapte...Te las cu drag să porţi pe-a frunţii urme, un firav trandafir ce-ndepărtează cu-a lui mireasmă, orice gând de tristeţe...orice urmă de durere ce îşi găsise culcuş în sufletul ce plânge şi cheamă pe urme de lumină....iubirea pe care ar dori s-o simtă...iubirea pe care ar dori să n-o mai piardă...
Te-apropii cu căldură
şi-mi dai o-mbrăţişare
ce poartă pe-a ei urme
o dragoste-ntr-o floare....
şi-o dulce sărutare...!!!

Vino...!

Dorinţa mea e foc aprins
ce-n suflet arde ne-ncetat...
şi-n florile ce-n prag le-ai pus,
îţi simt privirea ce mereu m-a căutat....
O rază de lumină apare-n noaptea cea întunecată, aducându-mi pe undele ei răcoarea ce o simt aproape din atingerea ce abia se face simţită.

Mă vezi ca pe-o imensă grădină spre care vrei să te îndrepţi cu paşi mărunţi să nu striveşti în tălpi mireasma ce se simte din fiecare floare...să nu îndepărtezi de mine...să nu îndepărtezi de tine...iubirea ce s-a instalat pe chipul meu...în gândul tău...
O floare-n cale ţi-a ieşit....o iei cu drag să mi-o întinzi...şi-n ea stă calmă, liniştită, o dulce sărutare ce s-a vrut descoperită în miez de zi....şi-n miez de noapte...Te las cu drag să porţi pe-a frunţii urme, un firav trandafir ce-ndepărtează cu-a lui mireasmă, orice gând de tristeţe...orice urmă de durere ce îşi găsise culcuş în sufletul ce plânge şi cheamă pe urme de lumină....iubirea pe care ar dori s-o simtă...iubirea pe care ar dori să n-o mai piardă...
Te-apropii cu căldură
şi-mi dai o-mbrăţişare
ce poartă pe-a ei urme
o dragoste-ntr-o floare....
şi-o dulce sărutare...!!!

Meditaţie...

Te-am auzit când ai sunat

Eram pe-aici pe-aproape.

Ca să-mi adun de prin cărări

Doar lacrimile-n pleoape.

M-am ridicat cu greu pornind

Spre locu-ţi nins de sub castani

Am adunat pe drum venind

O viaţă şi un car de ani.

Am apărut în prag de uşă

Cu mare drag eu ţi-am deschis

O poartă către mine încuiată

Şi-un zid de nepătruns şi-un vis!

E dragostea ce ne-a unit

Aş vrea să simţi cum mă strecor furişându-mă printre valuri...printre stânci...să fiu cât mai aproape de tine....să mă simţi alături....să mă înconjori cu vorbe dulci ce îţi trimit prin ele duioşia sufletului şi apropierea de o inimă ce aştepta de mult aceste cuvinte. Îmi mângâi fruntea îngândurată şi-mi treci cu grijă palmele peste chipul pătruns de suferinţă. Încerci să alungi din mine şi ultima clipă ce ar putea să îmi facă ochii să verse lacrimi amare şi dureroase. Mă cuprinzi în îmbrăţişarea-ţi caldă cu mâinile ce-mi aduc acea căldură ce vine din sufletul pătruns de dorinţă şi îmi dai puterea de a merge mai departe...de a te primi alături de mine...de a fi alături de tine...de a ne simţi pătrunşi de dragostea ce ne-a înlănţuit.
Din înălţimea stâncii...de pe măreţul val, m-ai adunat în suflet...mi-ai dat o aripă cu care să pot zbura alături de tine...prin dăngănit de clopot şi vânturi aprige. Prin nori de nepătruns....negri şi întunecaţi, trecem fără teamă şi ne-ndreptăm înlănţuiţi în dragostea ce ne uneşte, spre locul în care nimeni nu a ajuns...spre ţinuturi necunoscute. Ne aşezăm pe margine de nor şi ne-ntrebăm de-i bine...ne-ntrebăm dacă acolo ne este locul...dacă dorinţa noastră se păstrează...dacă aceasta este dragostea ce ne-am dorit-o. Nimic nu ne opreşte...nici ploile acide...nici vânturile năprasnice ce ar dori să mi te smulgă...nici lacrimile ce mereu se preling pe chipul meu de teamă că altcineva va putea să mi te ia de lângă mine...dar nu şi din suflet.