Ajută-mă...să te pot aştepta!!!

Mă ajuţi să-nţeleg de ce ploaia îmi sărută faţa când paşii mei te caută pe alei pierdute în sufletul meu...! Mă ajuţi să înţeleg că trăiesc, când cu lacrimi îţi scriu iubirea şi mă învălui în şoapte duioase! Mă ajuţi să înţeleg că fără tine...lumea îşi pierde culoarea şi sufletul meu nu mai are puterea de a merge mai departe...şi mai ales vreau să mă ajuţi să înţeleg că fără tine.... nu e mâine!!
Rescriu cu măsură în tăcere ca să nu topesc timpul, amestec pe umerii goi inele de cerc furate din viaţă. Cu drag mi-am hărăzit iubirea s-o port venind azi ca un izvor din munte răsărit. Trăiesc o culoare de grăunte de nisip din clepsidra ce-şi cerne timpul în picioare. Tu m-ai trezit cu-o lacrimă fierbinte ce mi-a căzut pe obraz pe când te aplecai să mă săruţi. Şi, fără de cuvinte, plângând te-am strâns în braţe căci...plecai. Printre lacrimi calde şi suspine, eu am ştiut c-ai să revii, că viaţa îţi va fi goală fără mine şi...oriunde voi fi, mă vei găsi! Şi ai plecat...fără să priveşti înapoi...lăsând doar urma de pe suflet ce o iubeam...şi amintirea dragostei prea scurte...şi lacrimi grele în ochi, căci...plecai!! Mi-e atât de greu...şi e atât de frig acum fără căldura îmbrăţişării tale şi rătăcesc însingurată, plângând...fără speranţa regăsirii tale prea curânde...!
Te aştept...la marginea unui vis neînceput...când stelele vin să bea lumina din lună...iar ochii mei luminează verde şi trist întunericul...Te aştept...când ceaţa îmi curge pe tâmple...iar amintirile coboară spre mine cu tristeţile toamnelor pierdute în...singurătate...Te aştept...când dorurile se aprind în gândul meu de vis...şi ...clipa se zbate cu fruntea de mal...Mi-e frig...şi te vreau lângă mine...sunt singură... şi...te aştept...la hotarul acestei zile fără capăt...să te învelesc cu dragostea mea...Te aştept pe malul celălalt al clipelor...când glasul tău mă va chema...acolo...unde paşii mei nu ajung ...niciodată...

În prag de clipă...în prag de gând

În prag de clipă, ţi-aş deschide larg braţele sufletului şi te-aş primi în mângâierea ce stă să se zbată între început şi sfârşit. Aş lăsa în calea ta...în drumul tău spre mine, doar florile iubirii, aş presăra cu drag de tine, doar lacrimile bucuriei şi ale speranţei pentru fericire ce vrei să mi-o aduci din clipa în care ne-am lăsat pătrunşi de mirajul frumuseţii unor inimi dornice de a iubi...a unor suflete însingurate de atâta aşteptare.
În prag de gând te-aş lăsa să pătrunzi în melodia sufletului ce aşteaptă să fie cântată de mine...ce aşteaptă să fie ascultată...de tine. Mă porţi pe aripi de vânt...mă duci spre locul speranţei în mai bine...mă porţi în şoapte dulci ce vin din nepătrunsul gând de dragoste şi de necuprinsa dorinţă de a iubi...de a fi una şi aceeaşi fiinţă.
Şi-n clipa ce-a trecut...şi-n gândul cel dorit...ne-am regăsit pe aripă de vânt şi-n glasul meu...şi-n glasul tău, iubirea s-a născut...iubirea ne-a unit...! Lumina din jurul nostru ne-a adus în prag de clipă şi-n prag de gând, mângâierea ce de mult am aşteptat-o...o simt acum...şoaptele de iubire ce zăceau nerostite în tine...se aud acum în sufletul meu chemându-mă...!

Mă zbat printre gânduri de-o clipă...mă strecor printre clipele tăcute ale unui gând...şi mă-ndrept către tine...te alături secundei ce ne vrea alături...te alături gândului ce mi te vrea aproape.

Am nevoie de tine...!

Mi-e gândul acoperit de frunza uitării, nu-mi pot aminti dacă întâi am iertat şi apoi am uitat, sau iertând am sperat că mâine vei fi lângă mine. Mi-e trupul acoperit de valul durerii, nu mai ştiu să-ţi zâmbesc când palma nefiinţei tale mă mângâie de la tâmplă in jos, amintindu-mi că încă te iubesc. Amintirea ta are gust de migdale amare...! Acum nu ştiu ce mă doare mai tare: ca încă te doresc, că nu pot să te uit, că nu pot să-ţi iert depărtările sau că nu pot să nu te iubesc?
M-am cuibărit aseară în braţele tale, chiar dacă perna noastră era făcută din depărtări. Nu vroiam să dorm, ca nu cumva noaptea să mi te fure, vroiam să te văd, să te simt, să respir odată cu tine, să mă mângâi pe frunte, pe umeri, să mă regăsesc în toate gesturile tale mărunte şi calde, ştiute sau visate. Am închis ochii pentru că toate erau dincolo de mine...dincolo de tine, în amintirea de ieri. Glasul, ochii, căldura din zâmbet mai ales. Aveam nevoie de ele să-mi legene somnul de copil speriat, uitat într-o gară. M-au legănat toate, m-ai legănat tu. Am adormit într-un târziu. Nu am avut nevoie de un înger să-mi legene somnul, nici de o stea să-mi lumineze drumul. Erai tu, toate acestea. Puterea gândului meu, puterea sufletului tău, puterea iubirii a dat forma iluziei, transformând-o în real. M-am trezit într-o nouă dimineaţă cu urma sărutului tău pe faţă...sau poate era doar urma lăsată de o lacrimă de dor?!

Cât mi-aş dori...!!!

Vreau să simt că aici e lumea mea

Şi tu mereu...te regăseşti în ea

Să-mi fii alături să nu mai poţi pleca

Indiferent câţi te-ar căuta....

Vreau să simt că eşti în lumea mea

Să te am aproape, să te pot vedea.

Să îmi dai cu drag în orice clipă

Numai mie, dor...şi o aripă...!!!

Cât mi-aş dori să fiu în lumea ta

Măcar pentru o clipă şi apoi să pot pleca

Însă totul e potrivnic şi nimic nu poţi schimba

Când soarta îţi e scrisă de altcineva....

Cât mi-aş dori să fii al meu

Să pot să spun cu sufletul deschis

Că-n drumul meu, că-n gândul meu

Eşti tot ce-am vrut, NU eşti dor vis.

ÎN NOI...

În noi e şi lumină

şi-ntuneric

cuvintele sunt

clipe-n efemer.

Iar viaţa

e-un mister himeric

când peste noi

iubiri tot vin şi pier.

În noi sunt trăiri

ce nu pot fi rostite,

în noi cuvinte zac

ce nu pot fi simţite.

O viaţă avem şi-n ea

primim cu sufletul deschis

tot ce-nseamnă iubirea

şi tot ce-i gând nespus...!

Primeşte...!

Primeşte cu drag cântecul inimii
în netrecutele anotimpuri
prin care încercăm să pătrundem cu trăirile noastre,
pentru că am tot sperat
ca lacrimile adunate în adâncul sufletului
să cadă în nerostirile lui
şi să pătrundă dorurile
ce le trăiesc şi le simt departe de tine.
Primeşte-mi apusurile dintre anotimpuri
ce ne-au fost aduse de dincolo de noi,
de dincolo de zarea-ndepărtată.
Mă cauţi în visul
ce stă pe margine de-aripă,
departe de mine, departe de tine.
Mă înalţ în sunetul tăcerii
şi te chem lângă mine
să-mi afli visul pierdut
şi regăsit în drum către zare...
Mă afli zburând pe aripi de vânt
peste risipirile gândurilor
în albastrul cerului

şi-mi învălui visul cu iubirea
ce stă să se piardă

în întunericul sufletului.
Hai să păşim împreună
spre lumina ce se arată la capăt de drum...
vino cu mine în cântecul ce lin s-aude!
În sunetul depărtat...
te aştept să-mi fii aproape...

te aştept ca şi-altă dat’...!!!

Îmi amintesc...!

Ne-amăgim în amurguri pline de frumuseţi, în dimineţi pline de iubire, de înţelegere...de tandreţe...cu iubirea ce sufletul o simte...cu iubirea pe care inima o vrea! O aşezăm în straturi de o anumită mărime în aşa fel încât durerea care încearcă să strice frumuseţea dimineţilor cu rouă, să fie din ce în ce mai mică...şi cu trecerea timpului să diminueze din trăirile pe care viaţa le impune să le simte. Ne-aducem aminte de iubiri trecute...iubiri ce au lăsat cândva răni ce nu au fost şi nu pot fi cicatrizate. Dar le lăsăm amurgului ce încearcă să ne apese şi le dăm nopţii ce poate să le cuprindă în întunericul de nepătruns. Se lasă seara, şi-n cântecul ce lin s-aude, pătrunde gândul inimii ce vrea să se facă simţit în întristarea iubirilor ce au trecut...mai sunt...şi dor...!!
Îmi amintesc de clipele în care iubirea ne pătrundea pe amândoi cu-mbrăţişări de îngeri printre aripile desprinse de durerea sfâşietoare pe care o ascundeau. Îmi amintesc de timpurile în care-mi aşezai cu drag pe frunte diadema iubirii, cuprinsă de întreaga frumuseţe a stelelor luate din nopţile în care ne spuneam că numai noi existăm.

Luna ne privea de dincolo de începuturi şi ne chema în misterioasa ei existenţă pentru a ne da şi nouă din veşnicia gândului...din trăinicia iubirii. Atâtea nopţi în care ne-am privit şi ne-am vegheat chipurile îngândurate, ne-au trimis spre înălţimea cerului pe aripi de înger, acolo unde tăcerea se simte în cuvintele nerostite, acolo unde sunetul şoaptelor se aude de departe cum ne cheamă...cum ne pătrunde şi ne-ndeamnă să fim aceeaşi...să trăim în frumuseţea zorilor ce se ivesc după fiecare noapte în care picuri de ploaie ne-nlănţuie şi ne fac să rămânem îmbrăţişaţi în vise...în gânduri...în iubire...!!!

Un gând şi un suflet

Un gând şi un suflet, s-au întâlnit aievea.

Aveau ce să-şi spună ca să-şi aline durerea.

Imaginea vieţii o transformau în rai

Iar focul speranţei se aprindea în noi....

Un gând a pornit într-o parte,

O lacrimă a păşit peste pleoape.

Un suflet a privit şi-a tăcut,

Pentru că nu există un nou început.

Un gând şi un suflet se-ntâlnesc acum
Ca să-şi spună durerea, ca s-aducă iubirea.
O viaţă întreagă au pornit pe un drum
Cu speranţa în gând, aducând bucuria.

Şi gându-a pornit pe altă parte
În lacrimi durerea-ncolţind
Un suflet i-a şters cu blândeţe
Suferinţa ce-o avea în gând.

Poveste de dragoste

Aş vrea să spun multe în versuri,
Mai scriu un rând cu sentiment...
Aş trimite colo sus în universuri
Frumuseţea unui compliment.

O strofă în cuvinte să îţi spună.
Că îmi lipseşti, prieten drag.
Am împletit pe creştet o cunună...
O floricică ţi-am lăsat pe prag.

Îţi pun pe pleoape visul de iubire...
Te-mbrăţişez, speranţă-ţi dăruiesc.
Privirea-mi caldă, multă fericire...
Simţi versul cum îl povestesc?

Construiesc în vise sentimente.
Le dau gust cu sare şi piper.
Să aibă un final a mea poveste
Cu miere-o îndulcesc şi sper.

Dacă...!

Dacă ai şti...cât te-am căutat

Înger cu aripile de cristal

Speram să fii aşa cum te-am visat

Să fii cu mine până la final.

Dacă ai şti...cât am dorit

Să nu mai pleci de lângă mine

Şi tu ca un înger mult iubit

Să mă ocroteşti sub aripa-ţi divină.

Dacă ai şti cât te-am visat
Înger cu aripi de argint.
Visam să fii aşa cum mi-am dorit
Să fii al meu, până-n sfârşit.

Dac-ai simţi cât te doresc
N-ai mai pleca de lângă mine.
Mi-ai sta alături zi de zi
Să m-ocroteşti sub aripa-ţi divină.

Ploaia tăcerii

Azi a plouat. A plouat aşa de tare, încât pe suflet mi-au apărut două riduri adânci. Azi a plouat şi apa lacurilor mele din ochii miraţi nu a mai fost limpede, să poată oglindi luna şi copacii argintaţi, de care în fiecare clipă de dor, îmi agăţ visul. Lacurile mele oglindeau acum o noapte, noapte în care luna închisese ochii să nu-mi vadă ploaia, noapte în care copacii mei erau atât de negri, încât nu-mi lăsau nicio rază să-mi arate drumul spre zori.

Azi ploaia mea a fost din lacrimi mari, tăcute, ce curgeau în interiorul meu, urmând drumul unor riduri vechi, săpând altele noi. Un rid pentru mine, un rid pentru tine, un rid pentru ea…sa aibă pe unde aluneca plânsul meu, un plâns amar, atât de dureros prin tăcerea lui…Oare, cum de mi-ai auzit tu tăcerea!?! Ştiam că eşti departe, ştiam că nu ai cum să mă auzi, ştiam că nu vrei să mă auzi…sau aşa credeam eu. Tu încă o dată mi-ai arătat cine eşti, de ce exişti, de ce trebuie să exişti…Mi-ai auzit plânsul, ai lăsat totul deoparte şi ai venit, la fel de tăcut ca şi ploaia mea...sau aşa am crezut eu...că ai venit...! Nu ai zis nimic, m-ai luat doar de umeri, m-ai privit în ochi şi ochii mei au devenit iar senini, m-ai apropiat de tine să-ţi simt inima şi...inima mea şi-a recunoscut ritmul şi nu s-a mai grăbit să bată aşa de tare încât să nu-ţi mai aud şoapta.

Asta făceai, mă ţineai lângă inima ta, mă legănai încet să-mi adormi disperările şi-mi şopteai cuvinte neînţelese...în tăcerea nopţii...în visul dinspre zi...în timp ce degetele îmi mângâiau fruntea şi tâmpla şi ridurile în care lacrima încă mai aluneca lin. Aşa am adormit, legănată de tine. M-am trezit zâmbind, cu ochii senini în care se oglindea soarele, în care se oglindeau iar copacii mei albi. Azi ţi-am zâmbit. Îmi simţi şi zâmbetul de acolo de departe de unde eşti?

Durere nerostită

Ai privit fără măcar să tresari, la inima ce ţi-o întindeam în căuşul palmei...şi ai lăsat-o să cadă pe placa de granit a unui altar păgân...S-a sfărâmat în mii de cioburi, iar tu te-ai întors şi ai plecat fără să priveşti înapoi, păşind cu tălpile goale peste bătăile frânte ale sufletului meu sângerând, le-ai lăsat să pătrundă tot mai adânc în paşii tăi ce se-ndepărtau de mine... Să te păstrez aş fi vrut...rug de durere nerostită şi neplânsă...căci lacrimile mele, curgeau ca un torent pe dinăuntru...Ai plecat mai departe, un pas...o durere...un suspin...luând cu tine, în rana tălpilor goale, o parte din mine... S-a spulberat un vis de durere...un vis din care au rămas cioburi de suferinţă...dar pe care le-am îndepărtat cu mare grijă ca să nu-mi lase clipe de nelinişte în suflet.
În singurătatea gândului văd luminile visului...cu ochii închişi sorb sunetul tăcerii...Umbra clipelor pierdute mi se agaţă-n păr dar sfidez aripile cenuşii ale nopţii...Visul pluteşte-n derivă iar iubirea nu mai are aripi în tristeţe...Singurătatea creşte-n sufletul dezgolit de cuvânt, ecoul paşilor în noapte înecaţi în secunde, topesc tăcerea....te simt aproape...eşti aproape...îţi simt sufletul vibrând de aceeaşi dorinţă ca şi-a mea...!
Te privesc cum dormi şi o lacrimă agale se strecoară printre pleoape înflorind petale pe perină. Am încercat să te trezesc să îţi şoptesc în ritmuri melodice, cât de mult te iubesc, dar cântecul meu rămânea fără răspuns. Poate nu era de-ajuns...Mă aflu în faţa ta, mă priveşti şi-ţi aud suspinul şoptindu-mi numele a dor şi nu-nţeleg de ce...Printre şoaptele tale murmurate îmi spui că eşti departe...ai plecat...m-ai lăsat cu sufletul frânt la pământ, deşi eu sunt lângă tine. Întinzi mâna să-mi ridici şuviţa din ochii-ntunecaţi, să o dai la o parte şi mă cuprinde o răceală de moarte căci braţele mele sunt de fum...nu pot să te înlănţui în dragostea ce ţi-o port...şi încep să înţeleg de ce mă simt ca dincolo de poartă...deşi mă aflu-n faţa ta...pentru tine sunt departe...în visul din noapte...în visul din zi...!

În noi...!

În noi e şi lumină şi-ntuneric
Cuvintele sunt clipe-n efemer.
Iar viaţa e-un mister himeric,
Când peste noi iubiri tot vin şi pier.

În noi sunt stări ce nu pot fi rostite.
În noi cuvinte stau şi nu pot fi simţite.
Misterul vrem să-l descifrăm
Dorinţe vrem să ne-mplinim.

O viaţă avem şi-n ea primim
Tot ce înseamnă doar iubire
Tot ce în noi e gând nespus.
Cuvintele, să nu le-oprim...!

Îngerului meu

Am inima tristă,

nu vreau să te pierd.

Tu eşti pentru mine,

gând şi putere,

dorinţa neîmplinită

de nou şi de vechi.

Ai venit să-mi alini suferinţa,

să mă-ndemni să fac mereu,

doar ce doreşte

inima mea plină de vise.

Tu, înger al sufletului meu,

întoarce-ţi privirea

şi adu-mi din depărtare

un gând şi puterea

de a-ţi şterge durerea

ce-n tine o porţi.

Scoate-ţi din gânduri

tristele rânduri

fiindcă am venit

împreună să ne-alinăm...

să ne-aducem fericirea

ce-amândoi o visăm.

Te-aştept...!

Te-aştept să vii, să-mi fii aproape...atunci când printre plopi luna se va arată în misterioasa ei splendoare. Te-aştept în prag de noapte, când gândul meu încearcă să te cuprindă cu dorurile ce mi le-ai lăsat de mult în suflet.

Aşezaţi pe capăt de lună, în miresmele îmbătătoare de flori ce stau gata să se deschidă, ne vom îmbrăţişa în acordurile muzicii ce se aude din adâncul tăcerilor noastre. Ne vom îngâna în şoapte numai de noi ştiute şi ne vom înlănţui în cântecul ce ne va duce de-a lungul amintirii nedespărţite.

Îmi voi întoarce-n gând privirea către tine şi-mi voi purta pe aripă de gând, un mugur de lumină ce-mi va pătrunde-n suflet şi apoi, pe nepătrunsul mister al lunii, noaptea ne va pătrunde-n vise, ne va aduce-n vâltoarea lumii, acele vorbe dulci de-mbărbătare pe care ni le dorim fiecare, şoapte de iubire, cuvinte nemuritoare...!

O să apar în noapte, petală cu petală, din mugur înflorită, pe margine de lună şi o să-mi dai cu-a tale mângâieri, puterea de a merge mai departe, curajul de-a aduce-n suflet iar, lumina stelelor ce ne-nconjoară şi veşnicia de sub luna adormită...!

Te caut printre chipurile din jur...de ce nu eşti?! Te aştept pe o adiere să-mi mângâi fruntea... de ce nu vii?! Închid ochii şi întreaga fiinţă te iubeşte...inima mea bate pentru tine...iar sufletul meu te doreşte alături să-mi fii! Gândul pleacă să te caute...să te aducă măcar pentru câteva clipe...Stau în genunchi în faţa sufletului meu...mi-l văd aureolat numai cu iubire. Suflet blând, de azi pecetluieşte-mă cu o ploaie de vise pe care să le pot aştepta în fiecare zi...şi-n ele să apari senin, aducându-mi zâmbetul ce a pierit o dată cu plecarea ta de lângă mine. Cât de mult ar dori să te afle...să te simtă alături în vise împlinite!!

Aşteptări...de-o clipă...!

Îmi trezesc sufletul, să coboare din visare, să-mi adune gândurile de dorinţele neîmplinite, să privească în sus şi să întâlnească cerul, să privească în jur, să se încălzească la soarele blând ce luminează faţa...ce alintă florile şi care se simte în miezul universului. Fac paşi mărunţi...străpung carapacea pietrificată şi zâmbesc! Ies din norii negri ai confuziei şi îmi trăiesc clipa! Când am nevoie de curaj privesc ziua, nu uit că am învins-o pe cea de ieri...că sunt puternică şi poate mă voi trezi într-o zi în care ieri şi mâine nu mai contează.
Privesc azi în adâncul tău şi-mi caut zâmbetul pe care ieri l-ai strivit în tăcerea lacrimilor! Mi-a încremenit clipa în pleoapa dorului de fiinţa ta, iar lacrimile-mi stau la uşa sufletului aşteptându-te. Stau şi te-aştept pe marginea ferestrei în care secunda priveşte departe spre zarea cerului unde talpa iubirii îşi scaldă buzele şi zâmbetul, iar tu mă ţii în sfârşit în braţe...mă alinţi şi mă priveşti. Cât de lungă e eternitatea clipelor în care eşti departe de mine şi cât de crud îmi doresc să se oprească ticăitul infernal al timpului într-o clepsidră iar eu să îmi aşez capul pe pieptul tău...unde inima ta pulsează strigându-mă prin fiecare bătaie iar eu să te privesc şi să doresc să îmi umplu privirea de tine...!
Aşteptările noastre sunt prea mari...dar asta înseamnă să ne mulţumim cu puţin???!!! Nu voi mai controla totul...azi privesc la fluturii în zbor şi îmi opresc privirea asupra cerului...Las sufletul să zboare cu fluturii prin flori şi mă înalţ cu doru-mi purtându-ne prin nori...!