Gândurile mele

În gândurile mele...sunt cuvintele tale...
în palmele mele e sufletul tău...
în sufletul meu sunt aşteptările tale...!
Dar dacă gândurile ar fi cât o fărâmă de zi,
le-aş aduna pe toate şi ţi le-aş sufla în şoapte
ce s-ar dori pătrunse de inima ta...
Şoapte care să te cuprindă şi să-ţi amintească
la orice pas că sunt aici...că te aştept...
că depărtarea mă sfârşeşte puţin câte puţin...!
Dacă visele mele ar fi picături de lacrimi
căzute din ochii pătrunşi de tristeţe...
Le-aş aduna una câte una şi le-aş transforma
în perle înşirate pe un şirag cu nestemate
şi l-aş prinde la gâtul meu

pentru a le avea cât mai aproape...
pentru a nu le împrăştia din gândurile mele...
din sufletul meu...din aşteptările mele.
Dar gândurile mele sunt la tine...
te aşteaptă în suspine
şi fiecare vis al meu....
aşteaptă să devină şi al tău...!!!

Te aştept...pe drumul meu!!!

Te aştept pe drumul meu lumesc...în fapt de seară...să-ţi spun cu drag şi dor cât de mult te iubesc...! Mă-ndrept spre tine cu nerăbdare s-ajung în locul în care paşii pier unul câte unul, lăsând în urma lor privirea coborâtă în negura cea întunecată de lacrimi şi durere...într-un loc de unde soarele îmi aduce-n suflet lumina şi căldura pe care mi-am dorit-o prin tine...de la tine...cu tine...Mi-era dor de soare...mi-era dor de a iubi...mi-era dor să te mai văd o dată...să te mai simt aproape de sufletul meu...Plec pe o altă lume, unde ştiu că voi da peste tine...acolo unde ştiu că te voi găsi...acolo unde te-am căutat şi ne-am aflat unul pe celălalt...Ajung în acea lume...să te caut...şi-ţi spun mereu că te iubesc...să te aştept din depărtări...!
M-ai auzit strigându-te...şi ai venit...mi-ai auzit cântecul din inimă...şi-ai apărut...Ai venit să mă auzi şoptindu-ţi dulci cuvinte...ai venit să-mi asculţi cântecul ce din inimă porneşte şi-ţi aduce-n suflet iubirea în acorduri de muzică...tăcută...!!! E sunetul tăcerii în care m-am cufundat şi-n care-mi aflu liniştea cea pe care am căuta-o de atâta timp...!
Ai venit dintre stele şi-ai coborât pe o rază de lună aducându-mi lumina cu dorul ce-l aşteptam să vină...Mi-ai cuprins cu privirea gândurile ce străpungeau trupul firav şi-nfometat de-atâta aşteptare...!
Ţi-am strecurat în suflet toate cuvintele pe care nici acum nu le-nţelegi...mi-ai luat cu tine toate visele în care-mi apăreai îngândurat...mi-ai lăsat iubirea şi-ai plecat pe drum de lună...pe-aripi de înger...pe suflet abătut...Dar ştiu că vei veni...ştiu că vei face ca depărtarea să se transforme în clipe sublime...ştiu că-mi vei aduce-n cuvinte iubirea ce ştie să fie şi-n mine...iubirea ce ştie să dăinuie-n tine...!

De dragul tău...!

De dorul tău aş ninge

Cu lacrimi străvezii şi inima ar plânge.

Mi-e dor de mâna ce alintă

De sufletul hoinar ce-atâtea lumi colindă.

De dragul tău aş strânge
Tot Universul într-o clipă.
Să pot să-ţi cânt cu dor în noapte
Să fim alături, mână-n mână...!

Mi-e dor de braţul ce m-alintă
Mi-e dor în palme faţa să ţi-o pun
Întoarce-te şi-adu-mi în grabă
Iubirea...n-o lăsa pe-alt drum...!

De dragul tău acum aş merge
Mereu aproape de-nceputuri.

De dragul tău aş inventa noi anotimpuri

Şi m-or lega de tine mii şi mii de gânduri.

De ce?!

De ce visăm atât de mult să fim doi?!

Să mergem dimineţile prin brumă

Iar serile, oricât de târzii ar fi în noi

Să ţesem poveşti de dor cu raze de lună!

De ce visam atunci că mă strângeai în tine?!

Să nu-mi fie dor, să nu-mi fie toamnă

Iar dacă-mi era, mă strângeai mai bine

Să uit ploile ce-mi curgeau de teamă!

De ce dorim mereu să fim iar împreună?
Să mergem pe cărare, mână-n mână
Iar pe-nserate-n drum spre casă
Să ne-ndreptăm paşii sub clar de lună.

De ce-mi aduci în vise dragostea de tine
De ce mi-e dor şi vreau să nu-mi mai fie teamă
Că ai plecat şi n-ai luat în seamă
Un dor ce l-ai lăsat să plângă-n mine...!

Sufletul meu...e în mâinile tale

Gândesc...vorbesc...lucrez...dar în acelaşi timp sunt cuprinsă de tine...numai că o anumită distanţă îmblânzeşte prezenţa ta, o estompează uşor ca într-o fotografie prost developată, învăluită într-un nor de ceaţă. În asemenea clipe nu mă feresc de a mă lăsa dezarmată; durerea mea este cuminte. Şi deodată ajunge un singur moment ca să-mi dau seama că eşti aici.

Glasul tău aproape de urechea mea, mâna ta pe umărul meu, pasul tău...la intrare. Sunt pierdută...! Şi atunci nu-mi mai rămâne decât să mă adun toată în jurul meu, aşteptând să treacă acest moment.

Mă ţii de mână şi simt că nimic altceva nu mai există. Mă joc cu mâinile tale şi le întorc pe toate feţele. Adorm ţinându-te de mână. Mă doare să te ştiu departe şi te trag mereu mai aproape de mine.

Aşa te-am cunoscut, aşa te-am descoperit, aşa ţi-am făcut loc în viaţa mea, în lumea mea...luându-mă de mână...ţinându-mă aproape de inima ta...dându-mi din căldura trupului tău...aşezându-ţi în palme...sufletul meu. Mâinile tale au învăţat să mă cunoască înainte ca eu să ştiu că faci parte din mine. Şi mă simt atât de bine...! Ştiu să mă ocrotească, degetele tale îmi dau la o parte cu atâta grijă o şuviţă de păr care îmi deranjează privirea, îmi mângâie obrazul şi mă ţin în braţe, până adorm. Mâinile tale mă liniştesc când visez urât, mă încălzesc când îmi e frig, nu uită niciodată să mă atingă. Mi-s dragi...şi mi-e dor de palmele tale, de lumea întreagă pe care o inventam uitându-mă la ele, de degetele pe care le cutreieram la infinit, încercând să îmi imprim în memorie fiecare moment al clipelor plăcute petrecute împreună. Şi te-am luat cu mine...în lumea mea...în viaţa mea...în inima mea.

Ajută-mă să nu uit niciodată că eşti aici...că mâinile tale îmi vor înlănţui sufletul şi-mi vor da puterea de care am nevoie pentru a exista...pentru a trăi...pentru a te iubi...

Aş vrea...!

Aş vrea să fii acela care vine,

Aş vrea să ştii că te cuprind şi-n vis,
Să nu-mi existe gând fără de tine,

Să nu avem frânturi de drum închis.

Mi-a şters privirea lacrima târzie,

Când am văzut că-n noapte ai să pleci,

Înţelegând că urma mea-i pustie

Şi drumul se va arde pe poteci....

Aş vrea să vii acuma...lângă mine...

Aş vrea să ştii că-mi faci visele senine,
Că-mi umpli nopţile cu gânduri line,

Că-mi dai curaj să pot merge-nainte...

Aş vrea să-mi dai privirea să ţi-o scald

În lacrima iubirii ce se prelinge ne-ncetat

Pe-obrazul cald şi-nfrigurat

Ce parcă de durere e-necat...

Aş vrea în nopţi cu lună plină

Să-mi vii alăturea să-mi fii

Să nu mai pleci...să mi te-alături...

Să nu-mi mai laşi calea pustie

Şi drumul făr-de-ntoarcere-n priviri...

Un joc în doi...!

Mă priveşti de mult cum eu,
jucătorul cu figura perfidă,
te cuprind cu privirea-ţi toridă,
pe tine, muritorul timid.
Jucăm aceeaşi partidă
fără să fim părtaşi
ai iubirii celeşti...
fără să dăm...
fără să primim...!
Rostim cuvinte dulci
ascunse-n crunta-mi durere
şi-ncerc să te menţin
cît mai sus în sufletul
ce-mi cere azi cu mare-nflăcărare,
să mi te-aducă-alături...
Nu mai lupta...
nu mai spera...
nimeni nu va câştiga...
e o luptă cu mine...
e o luptă cu tine...
e o bătălie ce nu se va termina...

Mai am...!

Mai am de coborât...
mai am de urcat...
pe drumul ce mi-a fost destinat...
prin ceruri...pe pământ...
prin vise...prin gânduri...!

Mai am de numărat cioburi de viaţă pe care mi le-am adunat într-un colţ al sufletului...! Mai am de îndurat furtuni...vijelii cumplite ce-mi vor lăsa la sfârşitul drumului, rănile spulberate de durerile adunate...La capăt de drum...oare cine-mi va putea aşterne-n cale un covor de vise aurite...oare cine-mi va spune cu bucurie în glas...bun venit...! Nimeni, nimeni nu se va mai arăta la margine de drum...nimeni nu va mai putea să-mi aline dragostea ce arde în suflet...nimeni nu va putea să-mi mai citească visele...gândurile...dorinţele...! E pustiu...totul e lăsat în urmă...din vise nu a mai rămas nimic...din scris mă hrănesc pentru a-mi linişti aprinderile întunecate şi pentru a-mi aduna clipele ce de mult sunt spulberate...

O să găsesc în mine puterea
de a-mi reclădi cu braţele întinse,
un vis trecut...un paradis...
o lume-a mea în care-am hoinărit...
din care o să ies când voi ajunge
la capăt de drum...!

Nu pleca...!

Nu pleca...! Încă nu mi-am umplut sufletul de tine! Mai vreau să te privesc şi să-mi încolăcesc cuvintele în jurul trupului tău! Mai vreau să te culeg şoaptă de şoaptă, lumină de lumină, tristeţe de tristeţe...în ochii mei înălţaţi spre tine. Nu pleca! Mi-e sete de buzele tale însingurate cu parfum de liliac alb...mi-e sete de privirile tale ascunzând cerul în fiecare mângâiere cu care mă îmbrăţişezi...Nu pleca! Rămâi în inima mea...rămâi în sufletul meu!
Tu nu-mi cunoşti timpurile, nu-mi cunoşti tăcerile, nici lacrima ce cade cu durere pe obrazul meu nu o ştii. Obrazul meu e oglinda sufletul meu. Ştiu că exişti şi timpul va fi infinit şi tăcerea spartă în mii de te iubesc şi lacrima impede de fericire şi eu şi tu vom fi noi...mereu!
Rostogolite în tăceri încordate, pe golul din suflet privesc în noapte urme de zâmbet. E un vis risipit...mă trezesc! Aş vrea să-ţi ating urma! Mi-e aşa dor de tine...nu-ndrăznesc să mai spun nimic! Înec visul în ape, iar dorul îl închid cu mii de zăvoare şi arunc cheile în adâncul apelor ce-mi cunosc durerea! Caut în sus înspre stele. Mă amestec cu visele mele şi mă pierd...vreau să mă pierd printre ele! Urme de suflet obosite de atâta durere doresc să iasă afară. Adorm cu gândul la tine ca să-mi apari iară....! Te aştept ca pe o ploaie de primăvară cu buzele însetate şi mâinile întinse pentru a te putea cuprinde. Te aştept smulgând promisiuni clipelor, strivind între degete nedumeririle şi îndoielile! Te aştept cu ochii îmbătaţi de dor, cu sufletul fremătând şi fruntea plecată, cu gânduri strânse în aroma speranţelor.

Mi-e aşa de dor de tine...!!!

Gânduri

După ce fiecare din noi ne găsim locul în nezbaterea de dincolo de lumea aceasta, trebuie să se întâmple ceva cu toate zbaterile din sufletul nostru, cu tot ceea ce ne-a legat de cei din jurul nostru, cu toate trăirile, furtunile şi înseninările noastre, cu sentimentele, cu gândurile care ne alcătuiesc şi ne definesc până la urmă ca oameni.

Unde se duc ele ? În ce loc neştiut de nimeni se duc să moară sau să trăiască mai departe, atunci când cei ce le-au purtat au obosit să le care după ei; sau poate au obosit să bântuie; sau poate chiar ele sentimentele noastre au obosit să ne mai chinuie îndurându-se de noi.

Câtă căldură trebuie să fie în locul acela, câtă zbatere şi cât clocot adunat la un loc din atâtea suflete rebegite de viaţă! S-ar putea ca în căderea ei veştedă, unei frunze să i se arate înmugurirea? Şi ce vânturi să îi aline căderea şi încotro să i se îndrepte sufletul odată verde, dorul de lumină şi frica de pământ, dacă nu tot acolo...în acelaşi loc, în acelaşi mare loc.
Privind lucrurile altfel, nu cumva sentimentele noastre sunt oamenii unei lumi în care noi suntem acceptaţi doar ca nişte purtători fără de care ele nu ar exista? Nu cumva ni se dă doar impresia, falsă de altfel, că noi putem fi şi chiar suntem de fapt, stăpânii propriilor noastre trăiri, că ni le putem controla atunci când nu le mai putem îndura apăsarea? Nu cumva ele, sentimentele şi trăirile noastre şi poate şi ale altora, ne conduc şi ne determină acţiunile şi poate chiar drumul fiecăruia dintre noi?

Nu poate fi acesta adevărul, pentru simplul motiv că nu s-a descoperit încă nici un cimitir al sentimentelor sau al trăirilor noastre şi pe nicio cruce n-am văzut scris: "Aici zace, după o lungă şi grea suferinţă, dragostea...bucuria...suferinţa...durerea...! Regrete eterne!"

Şi dacă stau bine să mă gândesc nici n-ar avea cum, pentru că sentimentele şi zbaterile noastre sunt în definitiv urmarea sau rămânerea în urmă a tot ceea ce trăim.Şi totuşi...unde se duc ele după ce noi "obosim"? Cred că se adună contopindu-se într-un tot universal, în locul de unde răsare soarele! De unde ar exista altfel atâta lumina răsăritoare, atâta căldură dătătoare de speranţe, atâtea explozii şi furtuni solare dacă nu din prea multul clocot al unui suflet gânditor la dragoste, la curăţenia spiritului, la siguranţa pasului în doi.

De-aş şti...!

De-aş şti că-mi eşti un înger păzitor,
Aproape-aş sta cu tine zi de zi
Şi-un gând fugar mi-aş aduna
Să pot să-ţi spun cât îmi lipseşti.
Dar nu-mi pot duce
Dorinţa la-mplinire
Şi-atunci mă rog
Ca tu să mi te-alături.
Să-mi poţi purta de grija ce-mi lipseşte
Şi să mă bucur de clipa nesfârşită...

(mamei mele pe care marţi 13 mai, am înmormântat-o)

Aş vrea...!

Aş vrea să-mi spui mereu aceste vorbe...n-am să plec...!
Aş vrea mereu, de lângă mine să nu mai faci un pas...
aş vrea pe braţul tău să-mi culc cu grijă capul.
De lângă mine, nicicând să nu mai pleci...
aş vrea mereu alăturea să-mi fii...
nu-mi rupe clipa-n două şi tu să nu mai fii...!!!
Aş vrea mereu alăturea să-mi fii.
De pleci, un dor nespus mă va pătrunde,
un gând fugar în inimă-mi s-adună.
De pleci, voi plânge ziua, voi plânge noaptea.
Şi-n urmă voi lăsa durerea.
Rămâi, rămâi cu mine.
Adună-mi suferinţa-n palmele-ţi de aur.
Şi-arunc-o-n depărtare.
Adu-mi lumina, alungă-mi neputinţa.
Vreau doar cu tine să fiu mereu alături.
Să nu mai pleci, pe chip durerea adunându-mi.

Primeşte-mă...!!!

Primeşte-mă să fiu alături de tine...
să-mi scald privirea în marea de cuvinte
neşoptite...nerostite...
primeşte-mă lângă sufletul tău...
dă-mi puterea de a zbura prin locuri numai de noi ştiute...
ajută-mă să trec printre culmile înalte ale depărtărilor
şi să pot ajunge la inima ta...!
Primeşte-mă lângă sufletul tău...
dă-mi să beau din cupa nesfârşită a nemărginirii
şi să pătrundem în viaţa de dincolo de noi,
alături, unul lângă altul pentru a ne şti privirile
încrucişate în lanţul iubirii...!
Primeşte-mă alături de tine...
din întunericul nopţii,
adu-mi lumina pe care o aştept de mult...
adu-mi clipa veşniciei ca să pot zbura
printre stelele ce-mi dau
încrederea în mine...
dorinţa de iubire...
speranţa în mai bine.