Să ne cunoaştem...!

Eu sunt un gând hoinar rătăcitor pe drumuri...ce aleargă după miracole; un gând ce se grăbeşte pe adieri de vânt...şi poartă visele spre doruri ce nu se pot cuprinde; sunt clipa din timpul grăbit...ce pe aripa lui, mă duce în înălţimile infinite; sunt muntele şi marea într-o îmbrăţişare; sunt boarea de vânt ce adie spre tine; sunt tainicul gând şi şoapta de dor ce pătrund în sufletul tău; sunt un ocean de vise ce nu se mai sfârşesc!
Tu eşti un dor de neatins...călător prin suflete pierdute...spre înălţimi purtat, de vise ce se vor îndeplinite; eşti vântul ce-mi joacă prin plete; eşti dansul inimii; eşti lacrima pe genele mele; eşti lumină în noapte şi…noaptea iubirii eterne!
Te-am căutat prin gând, prin clipă, prin marea cea învolburată, prin dorul ce mă macină...prin vântul cel năprasnic...prin lacrimile de pe gene ce-şi fac loc ca să cadă pe adâncurile ce cu grijă, timpul şi-a pus amprenta...
Nu te-am găsit pe drumul ce duce spre niciunde...nu te-am întâlnit pe a destinului drum lung...Eşti poate prea aproape...eşti poate prea departe...dar sufletul te simte....şi inima îmi plânge...!

Cât încă mai sunt, cât încă mai eşti...!

Te pierde dragul meu, în braţele-mi calde...te simt mai aproape, te simt cum ţi-e bine...îţi simt inima-n piept cum bate şi-n ochi strălucirea ce aduce iubirea din suflet...iubirea din vis...cât încă mai sunt...cât încă mai eşti!

Te pierde iubite...în inima mea şi adu-mi cântările ce lin se aud...ascultă în şoaptă cuvinte vrăjite rostite cu drag în clipe neştiute. Hai vino în lumea în care iubirea înfloreşte în cântec de dor şi ramuri de vise coboară încet printre nori aducând mai aproape o inimă ce bate de dragoste.
Şopteşte-mi un cântec, cât încă mai sunt...cât încă mai eşti...cât încă timpul din noi mai există...! Printre stele de vise...printre nori cenuşii...adu-mi bucuria de a fi fericită! Cuprinde-mi în palmele tale întregul meu suflet, un suflet ce greu a fost lovit...un suflet greu încercat...! Atinge-l cu grijă, nu-i smulge speranţa, redă-i frumuseţea, fă-l să vibreze la sunetul vocii ce cald şopteşte cuvine de dor...cuvinte de-amor...

Aşează-mă-n inima ta...adună-mi din resturi de gânduri, iubirea de tine...ţine-mă strâns lângă pieptul ce simte iubirea ce vine...redă-mi libertatea de-a sta lângă tine...de-a te avea doar pentru mine...cât încă mai sunt...cât încă mai eşti...cât încă timpul din noi mai există...!

Paşii mei...

Păşesc în lumi neştiute...
păşesc tăcută.
Paşii tac înţelept,
nimeni nu-i vede...
nimeni nu-i simte...
Mă afund mereu
cu clipele trecute stăpâne,
păşesc momente în uitare.
Aud chemări prin depărtare...
iubirea, vântul hoinar,
aroma vremilor trecute,
lacrimi prezente,
urme lăsate de iubire,
oglinda ce nu mai sunt.
Şi totuşi alerg printre gânduri
prin visele trăite,
cărări bătătorite
de paşi de timp
spre un popas
la margine de suflet...
Mi-e teamă să înaintez...
tăcerea arde, liniştea doare.
O umbră sunt în miez de zi
aştept în noapte
cuvinte nerostite...
aştept dorinţe potrivite
aştept cea rază de lumină
aştept să-mi spui...
doar ştii că eşti de vină!
Dar...până atunci,
păşesc tăcută
prin ziua nevăzută!

Aştept un semn...!

Aştept de la tine un semn...un semn care să-mi spună că sufletul meu mai este în inima ta cuibărit...

Îmi zboară gândul departe, până la tine, căutând cu-nfrigurare o urmă care să-mi spună că tu rămâi doar cu mine, că inima ta bate alături de-a mea. Mereu vreau să-ţi simt mângâierea-ţi divină ce e balsam pentru mine...alungându-mi din suflet durerea ce lacrimi mereu mi-a adus...Aştept un mic semn de la tine...să ştiu că în colţul din sufletul tău, exist pentru tine...în şoapte de dor...în cuvinte nerostite de-amor. Mai dă-mi o speranţă...că-n inima ta, e loc potrivit pentru o inimă ca a mea.
Te caut în fiecare clipă...mă uit, poate vii, tot mai sper...dar nu-i nici o urmă pe cer...! Lasă-mi un semn că exişti...un nimic, poate vântul să-l mişti...! O ramură rupe din arborele vieţii...sau roua trimite-o în zori de zi...!
Convinge-mă să te aştept...trimite-mi în dar o rază de soare...sau tremurul apei în murmurul ei...! Arată-mi ceva dacă vrei...dar nu mă lăsa ca până acum în van să fiu singură...singura care mai speră că existenţa-ţi nu-i o himeră...!

DE CE...?

Iubite, tu simţi durerea mea urcând în mine ca un fior ce-ncearcă să-mi cuprindă întreaga fiinţă. Mă dor rănile ce strălucesc prin ochii tăi...dar mi-aduci în suflet o caldă-mbrăţişare înfăşurată în cuvintele ce lin se-aud şoptite din rădăcini de versuri. Mă laşi să scriu...şi să îmi plâng durerea pe umărul ce îl apleci uşor spre mine...îmi dai puterea de a privi-nainte...printre frunzişuri, să văd dorul ce s-apropie şi care ne aprinde sufletele în culori ce vin din noi...Îmi simţi durerea şi-o laşi să plece spre înaltul cerului în zbor, să ducă-n amintiri tot ce a fost şi nu va fi. Durerea curge-n valuri ca şi parfumul sfânt, ea doare universul, împrăştie prin stele tulbure vânt pe aripi de suflet. Iar norii grei, de timpuri tot aşteaptă nemărginirea lumii, să scuture tristeţe peste balsamul razelor senine din zenit. Pământului ocol ei fac, trimit tristeţe inegal...robită durerea moare sperând la fericire ne-ncetat.
Iubite, mângâierile tale mă dor...DE CE simt rana adânc transformată-n durere...durere săpată în suflet, de tine...Lacrimile mele sunt picăturile de ploaie ce tot se adună în mine....strângând odată cu ele tristeţile nerostite. Numai tu ai să poţi să opreşti ploaia ce spală durerea...numai tu poţi să-mi vindeci sufletul şi să ştergi lacrimile căzute pe chipul tăcut. Iubite, eu ştiu c-ai să vrei să nu mai simţi tristeţe şi lacrimi în mine.
Picături de rouă se preling în clipe ce trec uşor fără să le simt...pline de suspine...pline de gânduri curate...! Adună-n ele tristeţea poposită pe margine de suflet...gânduri ce zboară pe valuri de vânt...vise strânse în cupe de cleştar...acoperite de uitare...
Acum, când paşii îmi sunt durere, caut în taină mirajul zborului ce a luat cu el flori scuturate de petale de dor...şi văd viaţa cum lasă stingher în tăcere...urmele trecerii ei pe lângă noi.
Mă ghemuiesc la pieptu-ţi cald şi-aud vântul cum împrăştie frunzele ce poartă durere...şi patimi...şi tristeţe...Scot din gândurile-mi răvăşite, tristeţea ce mereu mă copleşeşte.
Ştie oare cineva să îmi răspundă...DE CE misterul fericirii nu poate fi cuprins de universul nesecat al iubirii?

Iubite...!

Tu, simţi durerea urcând în mine
un fior cuprinde întreaga fiinţă
si doare...
sunt răni ce strălucesc prin ochii tăi
sunt răni de caldă-mbrăţişare,
şoptite din rădăcini de versuri.
Pe umărul plecat spre mine
mă laşi să scriu...
să îmi plâng durerea.
Văd, printre frunzişuri,
culori ce vin din noi
şi amintiri din tot ce a fost
şi amintiri din tot ce nu va fi!
În trup plăpând, ea tristă, moare
durerea robită, care
nu lasă fericirea să piară
în viaţa, cât ar fi de amară!

Paşi de-a lungul timpului

Paşii mei merg spre lumi neştiute...nimeni nu-i vede...nimeni nu-i simte...şi mă afund mereu de-a lungul clipelor ce trec pe lângă mine.
Voi lăsa doar timpului aceste momente de uitare ca să pot trece dincolo de existenţa lor, lăsând iubirii chemarea de peste depărtări. Vântul, prieten hoinar, mă va aştepta-n visatul rod al vremurilor trecute. Voi lua în gândul cel adânc vorbele nerostite în trecutele clipe ale timpului ce s-au scurs pe lângă noi...şi mă voi pierde printre stele...şi mă voi rătăci-n trecut...printre urmele lăsate de iubire...ca să pot fi ceea ce nu mai sunt...!

Nu o să mă opresc din drum...nu o să opresc lacrima să se prelingă pe chipul trist de trecerea timpului prin noi...o să dau voie uitării să rostească şoapte nescrise...de-a lungul clipelor...de dimineaţă şi până în noapte târziu...
Alerg printre gânduri...prin vise pe care le-am trăit...păşesc pe cărări bătătorite de atâtea treceri în timp...mă opresc la margine de suflet...mi-e teamă să înaintez...mă arde tăcerea şi-mi dă fiori iubirea ce mă aşteaptă dincolo de vis. Paşii mei sunt urme ale nopţilor ce au trecut...sufletu-mi este împovărat de durere...mă poartă cu ardoare spre o inimă ce de mult aşteaptă. Nimeni nu-i vede...nimeni nu-i simte cum se apropie...! Am luat cu ei tot ce-am avut mai bun din mine...dar nimeni nu observă câtă greutate duc de-a lungul timpului ce trece nemilos pe lângă mine fără să-mi dea voie să mă opresc acolo unde simt că pot afla ce este viaţa...acolo unde simt că iubirea mă aşteaptă.
Am devenit o umbră a trecerii prin lume...care aşteaptă-n noapte cuvinte nerostite...să le pot prinde-n unda nevăzută a razei de lumină ce îmi scaldă sufletul.

Priveşte...în noapte...!

M-ai căutat prin ape şi m-ai ridicat spre cer în căuşul tău de cuvinte...mi-ai atins pleoapele cu sărutul de stele şi-ai adormit în visele mele.
Vreau să mă legeni ca să adorm frumos cu capul pe pieptul tău, să-ţi simt pe faţă mâna cu mângâieri duioase, în noaptea cea care ne apropie şi ne cheamă să facem parte din ea. Mă vei privi, aproape fiind de mine, iar eu, visând, pe culmi de fericire, voi lăsa depărtările să mă cuprindă cu şoaptele vrăjite pe care le aud în sunet de vioară deasupra sufletului meu. Sunt şoapte nerostoite ce aduc pe strune neatinse, iubirea ce se-arată şi-n care noi cu drag speranţe ne-am făcut. Aşez cu mare drag, pe umărul tău cald, capul şi-mi duc în vis chipul ce mă alintă cu privirea-i pătrunzătoare.
Priveşte în oglinda sufletului meu, fiindcă tu i-ai deschis poarta spre speranţa ce nu credea c-o să mai apară. Priveşte-n adâncul sufletului meu...mângâie-i frumuseţea...atinge-i nefiinţa...poartă-ţi mâinile prin gingăşia lui şi descoperă-i candoarea...dorinţa de a te avea aproape. În nopţi cu lună plină...cu stele sclipitoare, adu lumina de argint şi-acoperă-n veşminte aurii, necunoscutele doruri ce stau să ne-nsoţească în cântec şi-n suspin.
Te-aştept în clipele de veghe...din visul de departe...să te cobori în sufletu-mi aprins de dragostea ce pentru tine a fost dată. Ascultă-mi inima cum bate...priveşte în oglinda sufletului meu iubirea ce se revarsă peste amândoi.

Vreau să vorbesc...!

Aş vrea să mai spun multe...aş vrea să-ţi vorbesc...să nu las cuvintele să zacă în mine neştiute de nimeni...neauzite de tine...!

Aş vrea să ne-amintim că-n timpul ce-a trecut, am fost aproape şi în suflet...şi în gând, iar cântecul ce ne-a-nsoţit a înflorit în inimile noastre ca o stea care ne-a urmat în drumul pe care l-am ales împreună. Dar tăcerea e grea...apăsătoare...nu poate să exprime bucuria ce s-a aşternut de-a lungul timpului în noi.
Aş vrea să spun multe...dar mai bine aş lăsa stelele să-ţi rostească tot ce eu nu pot...Printre norii grei, una câte una vor să-ţi aducă aproape dragostea ce parcă stă să piară din tăcere...din cuvinte nerostite. Mi-aşezi pe frunte petale din florile aduse din margine de drum şi le iau cu mine în visul dintre nopţi ...în visul dintre stele. Mă înfăşori în gândurile tale ca să-mi alini dorinţa de a fi cu tine...şi-n straie albastre îmi simt acoperit tot trupul...

Te simt aproape...simt mângâierea caldă a privirii ce o laşi să se scalde în ochii mei...Îţi simt tăcerea...îţi simt cuvintele ce-ar vrea să iasă dar nu pot....O strângere de inimă se adună în jurul tău şi îţi alungă în sunete neşoptite, dorinţa de a vorbi...În florile ce mă-nfăşoară, îţi simt lacrima ce lin coboară din ochii ce ar vrea să spună...dar n-au cuvinte să se-aline...

Sunt ceea ce sufletul doreşte

Mi-am întrebat sufletul de ce tace...de ce lasă adierea cea dulce să-i tulbure liniştea...de ce picăturile de ploaie i se preling pe chipul îngândurat. El mi-a răspuns în şoaptă că e singur...că nimeni nu-i cu el...că doar vântul mai ştie să-i aducă o undă de bucurie sau să-i smulgă de lângă el, durerea...doar picăturile de ploaie mai ştiu să-i spele faţa-ntunecată şi să-i aşeze cu migală, petală lângă petală, culorile fericirii, bucuria înfloririi zâmbetului în ochii înlăcrimaţi. Eu ştiu...nu-i singur...sunt cu el...sunt acele acorduri ce dintr-o strună de vioară ies melodioase înspre tine pentru a mi te apropia.
Nu sunt o adiere ce trece duioasă pe lângă tine, amintindu-ţi că exist...sunt un vers ce ţi l-am rostit la margine de gând, când printre noi se furişa stingheră o rază de lumină ce dorea să ne trezească. Sunt o undă firavă ce aduce în sufletele noastre căldura clipei ce se vrea trăită...sunt cuvântul nerostit ce greu se lasă scos dintre paginile vieţii trăite în necunoscut. Sunt ceea ce sufletu-ţi doreşte...o clipă de iubire...un trandafir în palmele-ţi catifelate...! În noaptea plină cu stele, mă cuprinzi în doruri de nescris...mă mângâi cu privirea-ţi caldă, pentru a aduce iubirea între noi. Pot fi mereu ceea ce sufletul tău doreşte, pot să cuprind în ochii ca de stele, dorinţa ta din gândul meu...dorinţa mea din dorul tău...!

Regăsire

O lacrimă e un sunet ce vine dinspre tine din depărtate zări. În drumul ei aduce în strune de chemări, iubirea şi durerea ce se revarsă-n suflet transformându-le într-un şirag de mărgăritare. În zborul ei năstruşnic separă în cărare....iubirea de durere şi dorinţa de-aşteptare. Transformă totul în cuvinte ce se vor aşterne în lumea pe care ne-am creat-o cu picături de lacrimi, în picături de ploaie.
Te-am regăsit din nou în gândul meu şi ţi-am deschis cu grijă inima în acordurile purtate pe aripi de speranţă. Îţi şopteam cuvinte pe care le-aduceam din depărtate zări şi-mi aduceai în noapte lumina ce s-arată pe sufletul pribeag. Cu mine eşti acum, iar dorul ce ne-ndeamnă să zburăm pe culmile înalte ale speranţei, ne cântă iubirea pe care de mult am aşteptat-o.
Te-am primit cu drag în lumea mea plină de mângâierile iubirii şi m-ai ţinut de mână ca să simţim frumuseţea şoaptelor. Simt şi acum îmbrăţişarea caldă a cuvintelor tale, spuse-n sunet de tăcere. Apoi mi-ai dat drumul de mână crezând că pot merge cu tine dar m-am rătăcit printre gânduri.
Privesc în zare, te caut dar, zarea-i opacă, te ascunde de mine...Din sufletul meu...din inima ta, în mersul fără de întoarcere, cuvintele se-adună şi-şi croiesc printre petalele iubirii, drumul spre împlinirea mult dorită. Nu te îndepărta...nu te preface-n piatră...adu-mi izvorul fericirii şi ţine-l lângă noi pentru a menţine dorinţa noastră vie...pentru a goni din cale tot ce-i durere, tot ce înseamnă depărtare.

Mereu mi-e dor de tine

Mereu mi-e dor de tine
Dar niciodată-n gând
Nu ai ştiut din stele
Să mă doreşti, venind.

Şi ţie...de ţi-e dor
Pe mine-alături să mă ai
Priveşte cerul, eu cobor
În gând, în inimă, în grai...!

Aripi de vise...

Îmi umplu inima cu vise, iar sufletul îmi este veşnic hoinar. Iluziile sunt culmi nevăzute când zborul este dincolo de culmile înălţimilor.

Am pus fiecărui vis aripi...şi l-am îndemnat să zboare ca să se ia la întrecere cu fluturii şi să prindă gândurile călătoare ce aduc bucurie. Să intre printre norii încărcaţi cu ceaţă şi cu lacrimi ude...să soarbă roua de pe brazi...s-o dea ramurilor plăpânde...să întoarcă clepsidre cu speranţe ce au fost uitate în depărtări...iar din iluzii sfărâmate să întruchipeze alte zări...alte vise...alte împliniri.

Am pus aripi viselor să zboare spre cerul încărcat de albastru gândurilor, ca să dea candoare şi iubire sufletelor noastre.
Visez din ce în ce mai mult la ziua în care pot să-ţi spun fără presiunea timpului şi fără alte obstacole, cât de...albastru...şi senin e cerul de deasupra noastră, să oprim clipa pentru ca ea să ne devină eternitate, să ne hrănim cu priviri încărcate de dor şi noaptea să mă adormi în...cântecul de leagăn...al mângâierilor tale.

Eşti cu mine...şi nu mă simt singură...!

Eşti cu mine...şi nu mă simt singură...! În palmele tale mi-am aşezat sufletul. Fără să vorbesc, doar din privire, te-am rugat să ai grijă de el...să-l deschizi şi să-l faci să simtă că viaţa poate fi şi frumoasă. Mi-ai arătat drumul spre fericire...mi-ai deschis aripile ce până acum au fost ferecate şi mi-ai dat drumul să zbor singură printre dureri şi suferinţe pentru a ajunge la inima ta. Am poposit acolo unde mi-a plăcut...acolo unde am simţit căldura ce o degaja privirea ta. Te-am primit cu bucurie să-mi fii alături...te-am lăsat să-mi dai acea bucurie pe care nu am mai simţit-o de mult şi am lăsat portiţa sufletului deschisă pentru a mă descoperi aşa cum sunt...mult prea mică pentru un gând atât de frumos...mult prea firavă pentru o inimă atât de mare...Suflete pustiit nu adormi...spune-mi povestea vieţii încă o dată...nu te întuneca...şi mai luminează-mi calea spre fericire...încălzeşte-mă ca atunci când topeai tristeţea în palme, alungând singurătăţi...! Nu, nu adormi, să-mi povesteşti povestea ta, povestea noastră ţesută într-un fir de stea din nopţi cu zarea ei albastră. Să-mi spui despre ochii mei...de calda lor îmbrăţişare. Pe braţul tău mă voi aşeza să-ţi fiu o alinare dulce. Şi-atunci când zorii vor veni şi somnul lin va sta în gene, mă vei mângâia şi-ţi voi şopti chemări uitate peste timp. Nu dormi, mi-i chipul tău un vis care-l brodez pe zarea caldă...şi-n ochiul meu mereu deschis, tu îmi vei fi mereu izvorul ce nu moare...izvorul din care-mi iau cu drag cuvintele nerostite de tine...cuvintele neşoptite de mine.

Eşti cu mine...şi nu mă simt singură...! Te simt în fibrele adormite ale somnului meu...venind din depărtata lume...lume peste care timpul şi sufletele noastre nu pot să treacă... E lumea pe care noi ne-am creat-o...e lumea în care noi am descoperit frumuseţea iubirii...e lumea noastră despre care niciunul dintre noi nu a vorbit niciodată...E lumea plină de bucurie...de fericire numai cu gândul la clipele petrecute împreună...e lumea plină de dorinţă şi neîmplinire....dar e a noastră...e dragostea ce am aşteptat-o şi pe care mi-am dorit-o.

Eşti cu mine...şi nu mă simt singură...! Îmi las fruntea mângâiată de mâna-ţi caldă....o las să-mi şteargă gândurile învălmăşite de furtunile ce au poposit asupra ei...Mă las ocrotită de lumina ce vine dinspre tine, adusă de îngerii ce ştiu să ne păzească lumea în care am poposit...Te primesc alături de mine...te simt lângă mine...pentru că doar tu ai fost şi eşti izvorul din care am luat toate cuvintele de dor.