Luna mândră înfăşoară cu razele ei palide vrăjitele gânduri ce ne-nfioară cu dor în mirajul nopţilor răcoroase. În valuri fine şi pufoase visele zboară uşor pe aripi de nor de-a lungul întunericului ce ne pătrunde şi ne-ndeamnă să trăim, să sperăm, să visăm.Te-am chemat mereu în nopţile cu stele ca să zburăm printre ele...ca să simţim mirajul dragostei ce pluteşte alături de noi...ca să sorbim din clipa fericirii. Nu te-am aflat...dar visul ce zbura uşor, mi te-a adus într-o noapte albă de mătase şi ne-a învăluit cu aripile ce-aşteptau chemarea de dincolo de noi, la margine de nor.
Las ochii să-mi soarbă toată vraja inimii...las buzele să simtă pecetea...las fruntea mângâiată de undele iubirii...şi totul să mă îmbete în roua ce cade picătură cu picătură peste chipul vrăjit. Las mâinile să mă cuprindă...într-o îmbrăţişare lungă...iar în noaptea cea albă de mătase, să privim împreună flacăra – fiinţă vie...ce se prelinge-n focul ei, descriind în drumul ce-l parcurge, scânteile inimii...bucuria iubirii...fericirea ce ne-a cuprins.
