Prima ninsoare

M-au acoperit fulgii pentru prima oară-n iarna asta. Şi tot pentru prima oară nu mi-a mai fost dor de ei. Am vrut să-i ignor, să spun că-i ceva firesc, un simplu fenomen al naturii...şi totuşi fiecare fulg era o amintire ce avea ceva din trecut imprimat atât de adânc.
Nu ningeau norii cu zăpadă, sufletul meu nor, ningea. Am stat neclintită o clipă să-mi pot aminti cum era atunci, demult, demult...când zăpada era fericire. Şi atunci refuzam să cred ceva, refuzam să cred că acea fericire va avea soarta lor şi se va topi lăsând la vedere tot urâtul ce-l acoperise cu alb efemer.
A nins pentru prima oară în iarna asta. Eu am închis ochii să te caut printre fulgii de nea. De dincolo de gene fulgii topiţi îşi căutau cărarea spre zâmbetul amar desenat de încă o iluzie. Nu există să te ningă cu dor, nu există zăpadă să acopere atâta gri cât este în viaţa mea...sau dacă există, durează cât durează şi ea.

IUBIRE DE-ARGINT

În noaptea ce ninge
cu fulgi de argint,
Luna aşterne beteală şi dor.
Cântecul dulce
şopteşte cuvinte de-amor.

Visare albă ... sclipiri şi iubire.
Cuvintele trec aproape de tine
Văzduhul aşterne fulgii din mine.
Argint mi-este timpul, steluţe topite
Cad peste chip, smerite
S-aducă dureri mai puţine.
Un gând mă-nfioară
în noaptea ce ninge,
Luna aprinde scânteia iubirii
În noaptea ce albă, se stinge
durere şi vis, trecut şi prezent,
o viaţă-n neştire de petrecut...

În noaptea ce ninge
cu inima plină de-amor
beteala din vise şi dor
trezeşte fiori de iubire de-argint!

Îngerul meu

Îngerului meu nu i-am văzut niciodată chipul...şi nici aripile...! Îmi mai apare câteodată în vise dar nu-i văd decât conturul inundat de lumină. Îl mai aud câteodată strigându-mi numele, când sunt singură, ca să ştiu că el este lângă mine. Mă întreb cât de fericit o fi el să fie îngerul meu? E un înger care munceşte prea mult, pentru că de prea multe ori m-am rătăcit şi el a trebuit de fiecare dată să-mi arate pe unde să păşesc ca să ajung pe drumul cel bun.
Acum mă simt mai rătăcită ca oricând. Oare va putea să mă mai ajute? Oare mă va găsi în nesfârşitul dureros de adânc al tristeţii? Nu cred...! I-am pricinuit prea multă oboseală...! L-am făcut prea mult să umble după mine şi să mă ajute...! Simt că l-au lăsat şi pe el puterile...simt că ar vrea să mă ajute şi nu mai poate. Timpul şi-a pus amprenta pe făptura lui...timpul mi l-a îndepărtat de mine şi l-a dus acolo unde-i este mai uşor.
Nu, nu vreau să cred aşa ceva...! Nu pot să mă gândesc că tot ce-mi mai rămăsese, nu mai este...! Nu vreau să mă gândesc că aripile lui întinse spre mine, nu mai sunt...! Nu vreau să cred că nu mai dă de mine în adâncimea durerii ce m-a cuprins.
Dragul de el...! Să-i dau din puterea mea...din puţinul ce mi-a mai rămas...! Să ne ajutăm unul pe altul şi să pornim împreună. Dar oare unde...? Mai e loc şi pentru noi pe această întunecată potecă...?
Îngerul meu este încă alături de mine...dar nu mai poate să mă ajute...! Ce-mi mai rămâne de făcut...?

Deschide-mi uşa...!

Deschide-mi uşa sufletului tău, vreau să pătrundă prin ea tot ce-i frumos, tot ce-i curat. Să privim împreună spre cer...să ne-aducem aminte cu drag că eu sunt tot una şi-aproape de tine voi fi mai mereu. Deschide-mi fereastra către tine, dă-mi voie să pătrund în inima ta...să ştiu ce doreşti...să ştiu ce gândeşti...! Arată-mi drumul către privirea ta cea caldă şi întrebătoare şi ajută-mi paşii să se îndrepte către cea ce eu visez...către ceea ce tu ai primi. Deschide-mi drumul spre tine şi lasă-mi portiţa spre sufletul tău. Adună-mi din urmă tot ce cu grijă-am lăsat pentru a privi înainte, pentru a-mi clădi bucuria ce doresc să mi se-arate.
Deschide-mi fereastra către tine şi mai dă-mi din iubirea ce singur mi-ai luat-o fără să-ntrebi...fără să ştiu...! Mai lasă-mi din plinul potirului ce cu grijă l-ai umplut pentru un nou început. Şopteşte-mi din pragul uşii deschise dorinţa de-a fi un întreg...bucuria apropierii de mine. Întinde braţele către mine, nu-ţi îngreuna paşii ce ar dori să m-apropie de tine...lasă-le întinse ca să le pot atinge...să le pot simţi cum ard de nerăbdarea iubirii eterne.
Vreau să ştiu că acolo unde uşa s-a deschis către mine, m-aşteaptă căldura din sufletul tău rătăcit şi mă întâmpină privirea cea dulce din tine, pentru-a porni mână-n mână, spre un nou început.
Deschide-mi uşa sufletului tău...! Iubite, nu-s departe...! Oare tu unde eşti...?

Galeria mea de vise

Viaţa mea...picturi fără nume
Viaţa mea...picturi fără culoare.
Le-am adunat din vis de noapte
Le-am desenat cu mâini tremurânde.

Picturi fără chip, picturi nedesluşite
Un dor neatins din margini de vis.
Din mâini eu am scos desene vrăjite
Ce azi îmi aduc gândul nescris.

În galeria mea de vise
Sunt doar iubiri pierdute
E un tablou plin de culoare
Cu amintiri, durere şi suspine.

Muzica din noapte printre lacrimi

Uneori nu pot face o diferenţă între lacrimi şi muzică. De multe ori plâng cântând sau cânt plângând...sau ascultând ritmurile line ale unei viori...ale unui pian. Muzica mă ajută să-mi văd gândurile...să-mi ascult sufletul. Lacrimile mă curăţă...mă duc spre linişte şi-mi alină durerea, indiferent de ce sau de cine este produsă.
Într-o altă vreme voi deveni poate un fluture, sau poate un copac sau un gând, acum nu sunt decât uitare coborâtă undeva, aici pe pământ. Într-o altă vreme eu voi fi cea care va pleca de lângă tine, ca să poţi cânta cântecele singurătăţii şi-ale dorului ce tot se frământă în tine. Într-o altă viaţa voi fi poate un albatros care să înfrunte marea în furtună, sau fluier de os doinind peste munţi o altă visare nebună. Dar acum sunt doar o inimă contorsionată ce îşi muşcă din sine puterea însingurată ce-şi topeşte durerea.
Dar vreau viaţa asta acum, nu mâine, nici ieri, doar acum cât sunt vie în viaţa de dor lângă tine. Iubire, mâine, va fi prea târziu! Mâine va fi târziu pentru cuvintele tale nerostite încă.
De ce în nopţile albe ne revin în amintire lumi pierdute...pe care nici nu ştiam să le fi trăit? Totul mi se pare o lungă aşteptare...dar oare ce aştept...? Când plâng, totul mi se pare mai aproape de cer. Plâng adesea pentru că nu pot zbura fără a mă întoarce printre umbre de lumină şi oameni fără vise. Oameni fără vise...hmmm!!!! Au uitat oamenii să viseze? Nu, nu se poate...trăim cu visele noastre...ne hrănim cu speranţele ce le găsim în visele noastre. Au fost oameni în viaţa mea care au încercat să mă purifice de sentimente. Din fericire, nu au reuşit decât să mă facă mai puternică, dorind şi mai mult să pot trăi.
Mi-e dor de îngerul meu...un dor nebun, nebun, pe care nu-l mai pot stăpâni...o să fac din lacrimile mele un ocean albastru şi poate atunci fascinat de culoare, mă va îmbrăţişa şi mă va lua cu el ascultând muzica ce se simte...pe care o aud din suflet fredonată, cu gândul de a-mi aduce bucuria...!

Rugă în noapte

În nopţi reci rătăcesc prin poiana stelelor şi visez despletirea zilelor flămânde de visele ce le-am dorit. Le-am lăsat acolo legate de un nor de pe cer fiindcă voiau să plece cu umerii încărcaţi de bucuria întâlnirii iar eu tot număram timpul plecat să se odihnească nu ştiu pe unde, la un capăt de curcubeu spulberat, cu braţele deschise alergând către lumea din care se naşte iubirea.
Dacă-mi dai aripi, voi zbura spre altarul unde visele se născocesc şi devin doruri de tine. Dacă-mi dai cântec, devin lăută şi din strunele mele vor picura sunetele cu gustul iubirii. Dar mai bine dă-mi cântecul inimii tale...să-l simt cum vine spre mine...să-l aud chemându-mă către tine.
Să ne rugăm pentru ca iubirea noastră să-nflorească...să ne rugăm pentru ca mlădiţa dragostei să crească...să ne rugăm pentru ca lumina peste noi să cearnă...şi să legăm iarăşi rod de viaţă caldă din dragostea ce ne cuprinde. Aş vrea să par un înger, un înger călător ca să te privesc. Mai vreau încă să zbor peste început, mult în trecut, la prima lacrimă, la început! Să ne rugăm...!

Să fie oare ce a rămas spre drumul către ultima întâlnire? Unde ne-am oprit...? Pe drumul către speranţe...sau spre cel către vise? Nu vorbesc de drumul cel necunoscut...vorbesc de drumul către tine...vorbesc de visul în care din nopţi reci, nepătrunse, se naşte dincolo de curcubeul spulberat, lumea noastră...rugându-ne să nu se sfârşească...!

De ce să fiu tristă?

De ce să fiu tristă? De ce să-mi las inima să plângă? De ce să nu pot spune deschis: am viaţa mea ... am clipele pe care nu pot să le uit ... am fericirea din privirea ce-o arunc spre oglinda din faţa mea ...! Sunt eu ...! Sunt aşa cum vreau să fiu ...! Exist ... contează mult ...!
De ce să mă plâng ...? De ce să spun că-s tristă ...? Oare nu-s vinovată? Oare n-am contribuit cu nimic la tristeţea din mine? Oare nu mi se atribuie nicio vină? Ba da ... şi încă cum ...!

Dar acum ...

Alung cu grijă
Din chipul cel îngândurat
Tot ce-ar putea să mă pătrundă
În întunericul neadunat.
Alung cu mare grijă
Din ochii-nlăcrimaţi
Orice durere aspră
Ce-ar fi putut să-mi spună
Că viaţa n-are rost.
Nu mă mai plâng întruna
Aştept să vină clipa
În care cu nesaţ
Voi savura cu îndârjire
Tot ce-am dorit şi am visat.
Aşa mă vreau, în prag de drum
Înviorată de-al meu zbucium
Şi-acaparată de-un destin.

Iubite, cântă-mi...!

În liniştea serii de vară, îmi aud iară inima bătând în ritmul melodiei ce parcă mă cheamă de departe...spre tine...spre sufletul cald ce aşteaptă un zâmbet...o mângâiere...o iubire.
Iubite, cântă-mi la marginea sufletului meu cu degetele dorului ce-l simt mereu departe. Îţi ascult melodia mângâind duios cuvintele ce ies din adâncurile necuprinse şi necunoscute. Am dat frâu liber slovelor să se întrupeze în cântecul ce lin s-aude şi care în noi pătrunde cu bucuria regăsirii la margine de suflet. Tăcerile ce se-nghesuie la poarta care mărginea începuturile, au început să se audă şoptind printre suspine, iar visul ce-n ele zăcea înlănţuit, se născuse.
Păşesc cu tălpile goale prin iarba serii de vară. Păşesc cu sfială să nu strivesc flori de păpădii, gânduri-globuri de lumină. În lanul meu cu vise sunt urme de trandafiri. Este atâta lumină încât umbra de ieri a renunţat să mă mai însoţească, ascunzându-se sub piatra de râu adormit. Din înaltul sufletului meu zâmbesc unui trandafir, ce pentru a mea nemurire de-o secundă, mi-a dăruit un cântec scris cu roşu pe-o petală.
Liniştea începu să se joace printre picăturile de rouă ce ascultau muzica şoptind-o în clipe de neuitat.
Iubite, cântă-mi acum o melodie din strunele viorii ce n-au uitat să mai rostească şoapte care pleacă dinspre tine...gânduri ce se-ndreaptă spre mine. Pe-aleea lor, pe drumul ce duce spre-mplinire, lasă lumina să ne-aline cu suflete de dor...acolo unde visele dispar.
Iubire, dă-mi din durerea ta, distruge lacrima ce stă să cadă, acoperă-mi cu cântecul ce se-aude din ce în ce mai aproape, bucuria ce se naşte din tăcerile fără sunet...din liniştea ce se joacă în picături de rouă.

Aşteptare zadarnică

În fire de nisip
Mi-am aşezat cu grijă
A gândului chemare
Spre-o lume nedescrisă.
Aştept înfrigurată
Dorinţa să-mplinesc
De gheaţă mi-este visul
Şi-n lume pribegesc...
La umbra pomului golit
Mereu am stat în clipe grele
Aştept o vorbă sau un gând
Din el sperând să vină.
E trist, e dureros şi-i greu
Dar viaţa trebuie trăită
Aştept tăcută să apară
Un vis...un gând...mereu...!

Am fugit prin labirintul sufletului meu

Deşi eu sunt departe, vreau să mă simţi aproape...să vezi în mintea ta...uşor...privirea mea...s-asculţi şoaptele mele de dor şi de iubire şi să mă laşi în suflet să-ţi aduc bucuria ce-ţi lipsea.
Sunt o picătură de ploaie strivită între pleoapele tale grele de visuri. Sunt un gând hoinar, rătăcit în părul tău, roua dimineţii târzii incendiate de soare, secunda, boaba de nisip căzută în clepsidra fără de sfârşit. Sunt firul de iarbă peste care treci acum grăbit, sunt frunza pe care o ţii îngândurat între degete! Sunt raza de soare care îţi mângâie privirea, sunt ultima silabă pe care aş dori să o rosteşti înainte de a visa şi primul gând...!
Tu singur eşti departe...singurătatea doare...departe sunt şi eu de tine. Aş vrea să te-ntâlnesc şi plâng că nu se poate...! Când dimineaţa în zori deschid fereastra ca să admir un răsărit de soare frumos, braţele le întind cu disperare...visând că zbor uşor ca pescăruşul deasupra apei! Iar când peste deşert se lasă înserare şi soarele roşu în apus se stinge, închid cu întristare fereastra încet, iar inima de doruri grele mă duce cu gândul acolo unde nici nu gândesc că aş putea fi...!
M-ai întrebat, de-am ascultat vreodată ploaia, sau dacă am privit-o sărutând pământul. Dar eu te-ntreb, tu vrei să ştii cât mi-e durerea? M-ai întrebat dacă vreau să-mi fii pământul...iar eu să-ţi fiu o ploaie repede de vară. Pământul este mult prea greu...şi ploaia-i mult prea rece-n nopţile fierbinţi de vară! Când ploaia rece trimite vara pământului înfierbântat de soare picături, o cuprinde cu braţele-i de aburi, iar ploaia piere când picăturile îi soarbe!

Tu poţi să-mi fii frumosul curcubeu pe bolta albastră...senină...eu vreau să fiu o stea pe cerul tău...şi nu o ploaie rece...repede de vară...ca să nu cad...ca să nu plec...ca să rămân acolo...într-un colţişor al sufletului tău...şi tu să mă încălzeşti cu lumina ce o emani din culorile ce te cuprind...prin labirintul sufletului meu.

În nopţile cu stele

Luna mândră înfăşoară cu razele ei palide vrăjitele gânduri ce ne-nfioară cu dor în mirajul nopţilor răcoroase. În valuri fine şi pufoase visele zboară uşor pe aripi de nor de-a lungul întunericului ce ne pătrunde şi ne-ndeamnă să trăim, să sperăm, să visăm.
Te-am chemat mereu în nopţile cu stele ca să zburăm printre ele...ca să simţim mirajul dragostei ce pluteşte alături de noi...ca să sorbim din clipa fericirii. Nu te-am aflat...dar visul ce zbura uşor, mi te-a adus într-o noapte albă de mătase şi ne-a învăluit cu aripile ce-aşteptau chemarea de dincolo de noi, la margine de nor.
Las ochii să-mi soarbă toată vraja inimii...las buzele să simtă pecetea...las fruntea mângâiată de undele iubirii...şi totul să mă îmbete în roua ce cade picătură cu picătură peste chipul vrăjit. Las mâinile să mă cuprindă...într-o îmbrăţişare lungă...iar în noaptea cea albă de mătase, să privim împreună flacăra – fiinţă vie...ce se prelinge-n focul ei, descriind în drumul ce-l parcurge, scânteile inimii...bucuria iubirii...fericirea ce ne-a cuprins.

Ce va rămâne...?

Un gând curat...un gând frumos
spre ceea ce a fost...
din clipe adunate...
din vise spulberate.
Când eu te-am întrebat:
ce-o să rămână din ceea ce-a ieşit...
din zile-n care, cuprinşi
de-o caldă mângâiere
am început un drum
ce nu speram să se sfârşească,
tu mi-ai răspuns senin,
ştiind că sufletu-i departe
de-a însemna ceva
ce eu credeam că este:
doar amintiri...doar clipe neuitate...
doar o privire aruncată înapoi
ce-aduce-n drum de seară,
un nor rătăcitor şi-o inimă ce doare...!

În viaţă...rătăcesc

Viaţa-i a noastră...şi dulce, şi-amară

Suntem prinşi în lanţuri ce-aduc doar durere.

Cu lacrimi vărsate pe-o culme înaltă

Privim către vise, ce-aduc fericire.

Umblăm azi prin lume purtaţi de un gând.

Visăm la o viaţă şi un drum mai senin.

Încercăm să ne fim valul cel blând

Ce-aduce la mal marele chin.

Rătăcesc pe un drum fără speranţă

în calea mea se-arată discret,

o umbră întristată ce vrea să-mi cuprindă

inima îndurerată şi lacrima ce stă să cadă.

Mă-ndrept către tine,

acolo unde speranţa-şi găseşte locul...

,,pe cioburi de iubire’’...la margine de lume,

să uit de mine...să-mi ridic aripile spre cer

să învăţ să zâmbesc...să învăţ să trăiesc.

Te regăsesc pretutindeni

Îmi amintesc mereu de chipul tău, ca o lumină ce răsare din versul ce l-am rostit din poezie, din rândul pe care-l scriu în fapt de seară. Îmi amintesc de tine, în noaptea ce mă cuprinde-n visul din poema ce o scriu. O scriu cu tine...acolo unde te regăsesc mereu, aproape de mine, departe de ziua ce-a trecut şi-n care te-am aşteptat să vii. Te regăsesc printre cuvinte de dor, prin zborul aripilor ce duc cu ele sufletu-mi zdrobit de căutare...prin picăturile de ploaie ce curg lin ca o salbă de lacrimi peste mine...!
Culege-mi lacrimile dintre stelele îngheţate...culege stele printre lacrimi fierbinţi şi păstrează dorinţa trecută plecată din visul fericit. Totdeauna va exista în depărtare o clipă de împlinire...o undă de iubire...lacrimi printre stele fierbinţi. Dar mai presus de toate să te găseşti în fiinţa cea nouă fără dor de lacrimi...ci doar cu dor de lumină.
Te regăsesc aici şi pretutindeni...în vorbele ce spre mine vin din vocea ce o ţii ascunsă, în cerurile ce-mi plâng în rândul ce-l scriu în pustiiri şi strâng în mine bezna nepătrunsă ca să-mi aduci în fiecare zi lumina prinsă în cuvinte...ca să pătrund căldura lor fierbinte ce-a fost cuprinsă în rostirea de a-mi fi...în chemarea din adâncuri.

Ploaia de mai

E primăvară...suntem în luna mai...acelaşi drum de ieri îl parcurg şi astăzi...acelaşi drum, pe care îl tot urcam având impresia că voi fi prima persoană ce va atinge cu mâna soarele. Era atâta lumină, atâta căldură...era atât de frumos. Nimic nu anunţa că pe deasupra mea urma să se abată norii încărcaţi de ploaia ce stătea să cadă...nimic nu-i veşnic...minunile ţin puţin...orice început are şi sfârşit...cerul senin a dispărut, ploaia se joacă în frumuseţea ei.
Un mic platou pe un pisc...un ceas de popas...e timpul...cel ce nu încetează să mai bată...cel ce nu ştie că ia cu el tot ce este în viaţa noastră. Trebuie să mă-ntorc...soarele este deja ascuns de nori, sau poate de alt pisc. Nu, sigur sunt nori...lumina e gri, acelaşi drum şi primii stropi se ivesc...mă găsesc singură. Ploaia...un drum...acelaşi drum de ieri...picurii mă lovesc peste faţă, mii de degete reci îmi intră în ochi...după gât, se preling pe şira spinării. Nu e nimeni lângă mine să-mi ridice gulerul hainii iar degetele mele sunt încleştate într-un pumn de neputinţă. Ploaia de mai ce-mi intră în ochi, în suflet. Mi-e frig...drumul e din ce în ce mai înclinat...îmi plăcea ieri când urcam...azi nu văd nimic la capăt...simt doar ploaia, frigul...noroiul de sub tălpi. Alunec, cad...trebuie să desfac degetele să pot să m-agăţ de ceva...nu vreau să ajung de unde am plecat, dansând...târându-mă. Mă ridic cu greu...nu destul de drept, ochii îmi sunt răniţi, ploaia are gust sălciu...picioarele îmi sunt murdare, rănite de gunoaiele purtate de şuvoaiele alunecânde printre pietre. Aş vrea să-mi desfac puţinul de aripă crescută din rugă şi vis, dar şi aceasta refuză îngreunată de aceeaşi ploaie sălcie, îngheţată. Un tunet puternic îmi zgâlţâie fiinţa, un fulger îmi luminează o secundă noaptea dând forme hidoase copacilor de ieri. Simt că alunec iar...îngheţ din ce în ce mai tare...şi atunci încep să strig cu micile puteri ce le mai am:
- Hei! Viaţă, mă auzi? Curcubeule, mă auzi? Omule, unde eşti? Hei, tu...oricine ai fi ajută-mă...am nevoie s-ajung de unde am plecat...am nevoie de puţină căldură...am nevoie de voi...măcar să nu uit să visez.
Ploaia a încetat. Parcă mi-a ascultat ruga. Nimic nu o mai întoarce. Cerul s-a înseninat. Norii s-au risipit. Mi-e frig. Încerc să-mi caut drumul acoperit de apă şi să mă îndrept cu paşi uşori, spre casă. Îmi mai picură încă, din ochi...din păr...de pe buze, picăturile reci de ploaie ce mi-au lăsat urme adânci în inimă...în suflet...în privirea ce parcă cere mereu ajutorul celor ce nu-şi mai îndreaptă sufletul către mine. Închid ochii pentru o clipă...nu vreau să mai cad...ştiu că nu e nimeni lângă mine să-mi întindă o mână...aşa că, iau povara lăsată de ploaie pe umerii mei...pe chipul meu...în sufletul meu...şi merg cu paşi mărunţi spre casă...acolo unde mă simt cel mai bine...acolo unde ştiu că drumul are un sfârşit.

Grădina sufletului

Eu ştiu să simt tăcerea în marea imensitate a ei...în valuri de timp ce o sfărâmă...în zborul păsării deasupra capetelor noastre...eu ştiu să o caut în tine...în zbucium, în haos, în adânc...în grădina sufletului meu. Există un dram de tăcere în oricine, în lumină...în pacea din amurg. Eu ştiu să trăiesc în tăcere să nu ştiu de nimeni, să nu ştiu nimic. Durerea e în mine, trăiesc doar prin ea. Tăcerea spune tot ce îmi lipseşte nu doar din suflet...nu doar din viaţă...tăcerea e în mine...e în tot ce înconjoară iubirea cea rece ce o simt doar în ochii plini de lacrimi...dornici de viaţă.În grădina sufletului mi-am sădit florile iubirii cu petale de dor şi cu aripi de fluturi venite din tanica poartă a inimii, în tăcerea zbuciumată. Le ud mereu cu roua cuvintelor-stele şi ele îmi înfloresc cu zâmbete în căuşul palmelor. În grădina sufletului stau florile iubirii.

Ţi-am prins zâmbetul de un colţ al buzelor mele ca să fiu sigură că atunci când surâzi, eu voi face la fel. Iar chipul meu din oglindă nu e privit de mine, ci de ochii tăi ce dăinuie în amintire...te simt acolo în spatele meu, despărţiţi fiind doar de clipa subţire ca o perdea de borangic care ne învăluie ca un abur...şi mâinile noastre poartă pulberea strălucitoare pe care au lăsat-o aripile sufletelor noastre rătăcite. Am lăsat fereastra inimii deschisă pentru ca pasărea să poată intra...risipindu-mi norul...risipindu-mi tăcerea cea zbuciumată.

Un zbor de visuri...un zbor de gânduri

Te ascund în inima mea şi te port cu mine într-un zbor de vise...într-un zbor de gânduri. Prinde-mă-n braţe...strânge-mă la pieptul tău, am să tac...am să ascult glasul nerostit ce-mi şopteşte duios frânturi de cuvinte...culegându-le arzând fiindcă de tine iar îmi este dor. Printre crengile tale de patimi, mă aşez, biată frunză aşteptând ca din sufletu-ţi pribeag să răsari printre vise...printre gânduri...în zbor uşor, peste doruri aprinse. Cu patimă m-aş apropia de tine şi ţi-aş rosti în gând curat, speranţe în visul care vine. Pe frunze-ngălbenite aş picta iubirea şi dorul meu deschis spre tine. Arată-mi calea spre stelele ce ne-nsoţesc şi-n palme îţi voi aşeza cu dor sclipiri de diamante ca să-ţi aducă-n suflet dorinţa nedescrisă în frânturi de gânduri aprinse.
Eu sunt doar o iluzie aruncată pe-o aripă de vânt...iar tu, lumina ce-mi deschide sufletul spre lumea ce ne-am făcut-o din vise, gânduri, speranţe, dorinţe. Te caut printre raze, cu ochii-nlăcrimaţi să-mi dai căldura ce-mi lipseşte din raze de lumină...să-mi dai puterea de a merge către tine...să-ţi dau din vise, aripa ce mă ţine. Mereu am fost o aripă de gând, un cântec ce mă doare, un dor şi-un vis, din timp. Te-am aşteptat cu drag în sunet de tăcere, s-aduci în suflet iubirea-n colţ de rai. Şi tot te mai aştept, pe frunzele gravate de iubire...să te visez, în nopţi cu lună plină...şi ieri...şi azi...de nu ştiu când...să îmi aduci miresme ascunse în trecut şi gândul în care sunt cu tine.

Rătăcesc...prin viaţă

Viaţa-i a noastră...şi dulce, şi-amară
suntem prinşi în lanţuri ce-aduc doar durere.
Cu lacrimi vărsate pe-o culme înaltă
privim către vise, ce-aduc fericire.
Umblăm azi prin lume purtaţi de un gând.
visăm la o viaţă şi un drum mai senin.
Încercăm să ne fim valul cel blând
ce-aduce la mal marele chin.

Rătăcesc pe un drum fără speranţă...în calea mea se-arată discret, o umbră întristată ce vrea să-mi cuprindă inima îndurerată şi lacrima ce stă să cadă. Mă-ndrept către tine, acolo unde speranţa-şi găseşte locul...,,pe cioburi de iubire’’...la margine de lume, să uit de mine...să-mi ridic aripile spre cer...să învăţ să zâmbesc...să învăţ să trăiesc...!

LASĂ-MĂ...!

Lasă-mă să fiu ceea ce eu nu am avut...

să fiu dragostea ta...

să fiu cea pe care o doare...

când pe tine te doare...
să fiu cea care se bucură...

când tu te bucuri...

să fiu cea care îţi va răspunde...

atunci când te vei întreba

unde este iubirea mea...?

Lasă-mă să fiu umbra paşilor tăi...

Te rog, lasă-mă...!

Dacă pe strada vieţii tale plouă...

lasă-mă să fiu umbrela care...

te va proteja...

de lacrimile ce te-or inunda...

Lasă-mă să-ţi fiu gândul...

ce cu drag eu ţi-l trimit...

să fiu sufletul tău cald...

ce lângă mine mi-l doresc...

Lasă-mă să fiu...

inima ce bate pentru tine...

Aş vrea să fiu cărarea pe care
paşii să te poarte...
spre dorinţa de a fi...

spre dragostea ce te aşteaptă...

Am nevoie să mă laşi...

să fiu iubirea ta...!

Lacrimi şi speranţă

Lacrimi şi zâmbet amar într-o privire mult prea întunecată pentru a fi a mea, mult prea răutăcioasă pentru a naşte îngeri...mai degrabă fiinţe nefaste care mă sfâşie într-o nesfârşită încercare a ghinionului. Atrag întunericul şi îl revărs peste tot ce era sfânt peste iubire şi prietenii, peste culori limpezi şi sinceritate...şi împreună cu întunericul mă înec, mă pierd, nu pot respira, mă sufoc şi revin la viaţă. Revin din întuneric eu, o alta, nu mă recunosc şi plâng după mine, cea care eram...mă caut printre amintiri moarte, ieri vii, mâine uitate, care mă strivesc. Mă schingiuiesc amintiri care se bucură de sângele lacrimilor mele.
- Ultima picătură era a mea, le spun plângând, ţipând de jale. Mi-aţi luat tot ce mi-aş fi dorit vreodată...noroc şi linişte au dispărut sub paşii celor prefăcuţi. Nu e corect, nu e drept, nu vreau să accept, nu voi accepta...!Şi ele râd în hohote, care mi se întipăresc în minte, frânturi amare de râsete, care mă macină.
- Mai poţi lupta? mă întreabă fericite. Mai poţi avea încredere în tine sau în alţii? Mai poţi spera?
Să curgă lacrimi, milioane, miliarde dar să curgă. Să curgă toate lacrimile din mine, să mă usuc pe dinăuntru, să îmi pot reveni. Să sec, însă să nu mă mai doară aşa tare, să sec să uit şi în următoarea zi să o pot lua de la început. Nu vreau să îmi pun întrebarea "de ce" pentru că aş găsi o mie de răspunsuri şi mi-aş da seama că poate nimic din ce am vrut eu nu mi-a oferit...m-aş urî pe mine pentru timpul petrecut degeaba. Poate am cerut multe de la viaţă, poate încă cer multe şi de aceea sunt pedepsită. Poate m-i s-a dat ceva ce nu era pentru mine, iar acum plătesc. Plătesc prin durere, suferinţa şi tristeţe, dar vreau să treacă toate...vreau să pot avea din nou încredere în oameni, vreau să pot zâmbi din nou...cer mult?

,,Lasă să curgă lacrimile în voie, plânsul în anumite situaţii e binefăcător, alungă răul din noi. Apoi încearcă să vezi frumuseţea din lucruri si bucură-te de ea!’’ Aşa-mi şopteşte conştiinţa să fac...oare e bine...? Nici eu nu mai ştiu...mai există însă....speranţa...!!

Lacrimi de vis

Adună-mi dintre stele lacrimile ce vor să coboare pe luminile nopţii, deschizându-mi poarta spre vise. Adună-mă dintre stele şi pune-mi pe frunte, coroana plină de bucuria pe care aş dori să mi-o aducă, toate lacrimile strânse dintre stele. Şi azi păstrez în suflet dorinţa cea născută din timpul cel trecut. O simt cum apare-n grabă din vis nescris de-o viaţă...pătrunde-n inima rănită sperând ca-n nopţile târzii, ea dintre stele, discret să se aştearnă.
Mă simt călcată-n picioare...strivită în jocuri de cuvinte...îmi simt durerea neîncrederii pe care îngerii mi-o aruncă în faţă...îmi simt sufletul pustiit de atâta neputinţă...de atâta plângere între ceea ce-a fost...şi ceea ce este...! Nu-mi găsesc liniştea după care tânjesc atâta...nu-mi mai găsesc iertarea printre lacrimi de-o zi...printre lacrimi de-o noapte. Le caut în mine...le caut aproape de tine...le caut acolo unde mi le-aş dori...în inima ce bate...în sufletul ce simte...!
Adună-mi din cer, o rugă ce poate să-mi aducă din depărtare, o clipă de-mplinire...o undă de iubire...şi lacrimile dintre stele. Pune-le-ntre palme şi-acoperă-mi cu ele, chipul trist de-atâta durere...redă-mi bucuria...poartă-mă spre-mplinire...alungă-mi voalul întunecat şi aşează petale din florile iubirii smulgând din chipul împietrit, un zâmbet şi-o privire caldă...moment de fericire.

Să ne rugăm...în tăcerea dintre noi

Să ne rugăm pentru ca iubirea noastră să-nflorească...pentru ca mlădiţa dragostei să crească plină de miresme dulci de rodiri...pentru ca din neaua grea de peste iarnă rod de viaţă caldă iarăşi să legăm...pentru ca lumina peste noi să cearnă...să ne rugăm...!
Aş vrea să par un înger, un înger călător să plutesc aievea printre nori, să pot alinta inimile zdrobite de iubiri nebănuite. Privesc cum cerul albastru fără de nori ce mă învăluie în taină sub glasul lumii de cu zori, îmi îngăduie răgazul. Aş vrea să rămân la fel să nu mă mai întorc, să pot privi de aici din cer cum inimile se unesc.
Te privesc de dincolo de marginile începutului. O lacrimă cade pe oglinda timpului care reflectă chipul tău. Am plecat de lângă tine fără să privesc înapoi şi am păşit în tărâmul lui ,,fără de tine’’...acolo unde tu eşti doar un dor ce doare şi-am ştiut că aveai dreptate, nu se poate, iubirea nu-i de-ajuns să susţină prea mult o floare fără rădăcină.
De ce-ai tăcut?...Nu te aud...! Îmi simt pe frunte părul ud. Aud lacrima cum se scurge...mi-e cald...Prea cald! Şi mâna ce vrea să smulgă cuvântul tău!

Să taci! Nu vreau să te aud! Nu vreau cuvinte de demult! Dar totuşi...zi-mi ceva! Oftat! Orice! E zgomot mult şi-i...linişte...! E frig...! E rece şi-i tăcere. Aş vrea s-alerg...aşa mi-ar pieri auzul fin. Dar n-am să fug. Rămân aici. Şi-am să ascult cu paşi mici...tăcerea ta...!
Să ne rugăm cu sufletul deschis şi ochii plini de picături de iubire, înspre tăcerile dintre noi...când bucuria încearcă să se aşeze plăcută aproape de inimile noastre...! Să ne-adunăm din gheaţa ce pătrunde un sunet în tăcere...şi cu braţele întinse spre spaţii necuprinse, s-aducem pe-al înserării drum un dor din suflete ce aşteptau să fie iar...iubire între noi...iubire dinspre noi...!

Simţi că mă pierzi...!

Simţi că totul se prăbuşeşte în jurul tău...simţi că mă pierzi şi ţi-e inima îndoită de durere...! N-ai arătat că sufletul ţi-e dornic de-a fi...în doi...! Rogi cu mâinile împreunate Divinitatea ca să-ţi mai dea din puterea pe care-o aveai, pentru a mai iubi o clipă...pentru a mai gusta din fericirea ce dragostea ţi-o dă...!
Din cioburi strânse-n suflet, triste şi-ngândurate, încerci să readuci în viaţa pe care-o trăieşti, cenuşa rămasă din vântul ce-a suflat-o peste întinderi nesfârşite, peste-a dorinţei clipă-n aşteptare. Întinzi în disperare, spre înaltul cerului, mâinile-ţi pline de chemare, prin vântul ce-ţi arată palida făptură.
Tu, inimă dornică de iubire, mai dă-mi timp să-mi aduc sufletul acolo unde n-a fost...dă-mi timp să trăiesc iubirea adusă-n cale dintr-o furtună ce-a lăsat în faţa mea o altă inimă rătăcită. Tu, inimă ascunsă, adună-ţi paşii în noapte şi alungă suspinul...! Nu mă lăsa să plâng...nu mă privi cu milă...! Urmăreşte-mi ochii trişti ce-aşteaptă cu teamă bucuria împlinirii...!
Simţi cum totul se dărâmă...simţi că mă pierzi...! Eu, cea care mereu eram pierdută în umbra veşnicei chemări, mă regăsesc în inima cea îndoită de-atâtea rugăminţi...Adun cioburi de dragoste trecută şi refac dornică de-a construi, iubirea cea pierdută...pe care am trăit-o singură...în doi...!

Pe aripi de-amurg

Pe aripile unui amurg, printre stele strălucitoare, în zbor şi frângeri de dor, un suflet rătăcit se zbate să ajungă în undă de vis, la inima ce plânge. În seara cu îngeri, printre valuri uşoare, în corabia – dor ce duce cu ea iubirea, răsare din vis călător şi coboară stingher peste-o clipă...peste-o dulce strigare. Un suflet rătăcit se zbate-ntre un ieri trecut parcă demult şi un azi ce-i aduce bucuria de care avea atâta nevoie. Din ochi sclipitori, cad lacrimi de dor, pe margine de vise, şi-adună din ele dorinţa de-a fi mai aproape.

Joc de culori, umbre şi soare, toate acum le culeg şi mă-ndrept către tine! Amăgire, speranţă, drum ce străbate neantul, teamă, fior, cheie de suflet ce cu ea încerc să deschid un drum. Pe el vreau să pornesc pe aripă de-amurg spre un vis devenit realitate! Niciun sunet nu străbate clipa, totul este adormit...departe! Te caut în vântul nebun, în lacrima ploaie, în şipot izvor şi în clipa de dor!Iubirea se naşte-n vâltoarea de valuri adunate-n aripi de vis...revărsate în maluri de ape născute din lacrima – dor...purtată pe aripi de-amurg...la margine de cer...! Mi-ar place să zburd peste-a nopţilor vise...s-alerg după lumina ce vrea să-mi aducă din stelele nopţii, căldura iubirii ce-o simt dinspre tine.

În frumuseţea visului ce se aşterne din lumina cernută din clipă uitată, faci stelele să vină odată cu privirile tale pe care le laşi peste mine, aducând iubirea împreună cu vântul ce-n plete îşi răsfiră puterea. Acoperă cu căldura inimii ce bate-n dorinţa de-a fi...şi se plimbă alături de mine...pe aripi de-amurg...!

Păstrează clipa

Mă-ncumet să pornesc spre visul tandru...mă-ncumet şi totuşi pornesc. Aştept tăcută. Nu mă-ntreba cum intră în al meu suflet. E pregătit din vise albe, din lacrimi l-am făcut. Şi dacă astăzi tot aştept în amintire...şi dacă astăzi tot aştept şi tot clădesc, e pentru că eu cred în tine, într-o iubire care mă trimite la tăcere şi-o privesc. Nu am să forţez trecutul, nici prezentul. Nu am voie să mai caut în misterul blând. Voi depăşi frumuseţea, voi depăşi momentul şi voi construi în suflet al meu gând ce duce către tine. Păstrează doar o clipă căldura unei priviri ce s-a oprit pe-al tău destin...apoi, te rog trateaz-o cu blândeţea unui sentiment plăcut, nu aşeza durerea. Vroiam să cer de la destin o clipă de iubire. Nu mă certa, e doar un vis...! Îl căutam în universul meu, fără să cer plată, era doar clipa dintr-un vis trăit. Privesc spre clipă şi îi cer un pic de indulgenţă.
Iartă-mă...! Am cerut prea mult...am dat frâu la sentimente...cercetam sufletul...culegeam din univers şi trăiam momentul. Priveşte-mă, nu mă certa...! Nu doream să te rănesc...! Acum trimit visul înapoi, dau libertate clipei...privesc tristă şi cu năduf. S-a dus forţa tăriei...! Un sentiment îl dăruieşti...lasă-ţi în urmă un mister şi o culoare pierdută...!
Pornind spre visul tandru, astăzi primesc de la destin, tot ce-am clădit cu lacrimi şi migală. Tăcerea ce-n trecut mi-era durere, am îndepărtat-o şi ascult acum cu sufletul deschis, chemarea spre misterul blând din clipa ce-o doream...!

Păstrează clipa...n-o alunga...trăieşte-o...îţi aparţine...!

Uneori...!

Uneori tăcerea ucide gândul
şi visul devine uitare
când n-am puterea să spun
tăcerea cum doare.
Uneori cicatricele,
trezesc amintiri ce dor
cu fiecare clipă ce trece
când n-am puterea să spun
amintirea cum doare.
Uneori şi iubirea doare
trece şi devine uitare
când n-am puterea să-ţi spun
cât e iubirea mea de mare.

Şi chem să-mi vină-n glas duios,
pe-a timpului aripă
să-mi lase semn din măreţia veşnică
doar clipa cea nemărginită.
O viaţa-ntreagă am visat-o
şi-n dor, pe aripă plăpândă,
s-aducă dorinţa de-mplinire
şi-a visului speranţă...!

Lacrimi de înger

Privesc cu ochii închişi la luceferi, privesc printre gânduri la noi, ating infinitul cu boabe de rouă şi nasc o iubire senină din picături de ploaie...! În ochi, vreau să-ţi aduc lumină, oprind nesăbuit a timpului adânc şi mă ascund în sâmburi de dorinţă ca să-ţi sădesc în suflet dorinţa de-a iubi! Te caut printre arome de trupuri, prin uragane şi sălbatice vânturi, pe câmpuri, în mare! Privesc tot mai des, oglinda ochilor tăi! Renasc din neant şi din singurătate, renasc din dorinţă şi vise atât de curate!Luna roşie stă lipită pe pânza înserării. Stelele se joacă de-a faţa ascunsă, norii dorm nevăzuţi în buzunarul timpului, oamenii râd în toropeala unei zile energice. Eu stau şi scriu un dans al unei lumi. Un pas, încă unul, încă şi încă la infinit paşi şi piruete...asta e viaţa.
Lumea s-a desprins de pe tăcere şi a căzut pe un bloc ca să sufle orbitor. Stelele au devenit serioase şi discută, ţes magie, invită la dans, şoptesc descântece, presară inspiraţie tocurilor de scris, se joacă cu fluturii de pe glob. Norii dorm iar eu scriu.
E seară. Timpul picură fără grabă pe podeaua rulantă. Scriu. M-am săturat de scris, iau o pauză, ies şi mă aşez pe trepte şi mă învelesc în halat. Privesc la freamătul sclipitor de sus. Dacă aş întinde degetele, aş putea atinge conturul-iluzie al freamătului. O lacrimă de înger se prelinge pe obrazul noapte...încă una...şi încă una...!

De prinzi...o picătură de vis

Suntem doar un amestec de iluzii transpuse în culori ce curg spre nemurire, împrăştiind fiori. Suntem un fum de nori ce zboară printre stele după veşnica lumină revărsată peste zări. Suntem un amestec de gânduri risipite în nopţile senine pe stele vrăjite. Avem sentimente adunate într-un buchet de vise. Cuvântul, călător într-o lume plină de frământări, răscoleşte prin zări chemări nerostite. Dacă prinzi în mâini lumina în cântec şoptit, din salbe de gânduri ce trec prin porţi de vis, se aude chemarea din noi ce vesteşte speranţa născută în lumea creată de mine aici...de tine-n depărtări. Apriga dorinţă înlănţuită sub lacăt de tăceri, din noi nu va pieri...! Doar neputinţa în zbaterea ei nesfârşită ne-a arătat ce va să fie...sau ce n-a fost nici ieri! Se-aud strigări din depărtări, se simt chemări înalte, se-ntorc spre lumina ce se vede, se-ntorc spre clipa ce se simte...!

La capăt de vis, venind uşor spre mine, încerc în braţe să te cuprind şi-n suflet să pătrund lumina ce-mi aduce iubirea pe care nu pot s-o ating...! De prinzi în mâini lumina, păstreaz-o lângă tine să-ţi înveşmânte calea cu al ei mister şi adună în priviri frumosul care vine să-ţi dea aripi de înger pe al vieţii drum...!
Picătură de vis, de dragoste şi dor, iubirea dăinuieşte-n inimi cu sufletul curat. Ne oferă clipa de speranţă de care să ne-agăţăm. Aşezăm la margine de vis cuvinte dragi peste care presărăm petale de suflet. Ne bucurăm când urcăm pe culmile iubirii cu bucuria împlinirii...plângem când din aripile desfăcute frâng pe rând, câte un vis...sau o dorinţă...
Rămâne amintirea visului ce a vrut să fie o chemare de luceferi în uitate zări senine şi din triste legăminte ce vântul le-a spulberat, rămâne tăinuirea iubirii pe care o păstrăm în suflet.

Dansând cu tine pe ringul vieţii

Am început dansul inimilor adunate pe ringul vieţii...am început pasul în doi în dezlănţuirea mult aşteptată...! A înflorit dansul pictat pe-un colţ de lună în miez de noapte printre stele strălucind. Au ieşit sufletele la dans...în prag de vis...pe ring de dans...! Mă ţii acum de mână, şi inima-mi se zbate între ritmul de ieri şi cel de azi. S-aud bătăi prelungi, se simt priviri căzând, în lacrimă de dor, în acorduri duioase, pe ringul serii...pe ringul vieţii. Sunt sunetele lumii ce vin înmiresmate, din clipele trecute...din clipele prezente. În paşi de dans, ce-abia se-ating de margine de lună, trec magic printre noi, scântei înaripate...din stelele căzute, ce au păstrat cu dor, ritmul melodios.

Ce bine-i lângă tine...

te simt mereu aproape...

şi clipele-mi trec parcă

neîncetat de tandre...

pe strunele pictate...

de-al dragostei fior.

Tu eşti lumina vie

ce-mi duce mai departe

dorinţa de iubire...

cu blânda-ţi dăruire...

cuprinsă-n tot şi-n toate...!

Dansăm pătrunşi

de dragostea dorită...

şi-n paşi mărunţi mă-ndrepţi

spre capătul de ring...

spre capătul de viaţă.

În braţele tale...!

Braţele tale cuprind cu putere întreaga iubire ce a-nceput...ce nu s-a sfârşit. Cu gânduri curate, scriu povestea lor...în culori de aur şi îmbrăţişări calde. Două braţe pornite undeva în noapte...cuprinse de dor şi visare...aduc dinspre azur, o ploaie de stele în plete să-mi cuprindă, lumina lor. În colţul de lună, din aripa iubirii, cu braţele-ntinse, aduci către mine o clipă de visare...o iubire începută.
Te-ai pierdut printre stele...în apriga noapte...ai luat cu tine aripile mele ce nu mai ajung să zboare...se zbat până la tine...pentru că eşti prea departe...! O aripă mi-a ars-o luna, iar alta-i plină de zăpadă...şi e lumină prea puţină ca drumul înapoi să-l mai pot vedea. Aştept tristă firul verde să spargă grelele troiene...dar primăvara-i prea departe şi iarna peste ea se cerne. Pe margine de stea aştept ca în braţele tale, iubirea să se aşeze...iubirea ce a-nceput...iubirea cea fără de sfârşit...! În cântec să vii...între reci aşteptări să aduci...printre zbateri de vânt...din clipe pustii...iubirea ce-o ţii în braţe cuprinsă...!

Un suflet vămuit

Ne trezim uneori la răscruce de drumuri, dezorientaţi, neştiind unde-i apusul, unde-i răsăritul. Ne privim doar umbra încercând să facem din ea un ceas solar. Am vrea să mergem mai departe, dar trebuie să dăm vamă unor oameni născuţi din sămânţă de necunoscut. Ochiul lor ne-a zărit de departe, n-avem timp nici să clipim, ne trezim prizonieri ai unui timp, în care sufletul ne este luat la măsurat după sufletul lor. De regulă sunt trupuri mari cu suflete mici, şi-atunci încep să taie dintr-al nostru, aruncându-l în praf cu nepăsare, spunând dispreţuitor: nu avem nevoie de vise, de iluzii, de incertitudini, de partea udată de lacrimi, de trecutul desuet, de colţul de poet...!Din sufletul vămuit rămâne atât de puţin, încât începe să tragă de restul rămas până devine străveziu, sau până se destramă. Nu-i pasă, nu-i durere prea mare, peste puţin timp va apărea alt suflet ce va da rătăcirii fără să vrea, vamă.
Îngenunchez să-mi adun sufletul zdrenţuit, împreunându-mi gândurile pentru rugăciune: ,,Arată-mi, Doamne, drumul meu! Fură pentru mine din soare căldură, iar oamenilor, dă-le suflet pe măsură!''

Lâng-o margine de lume

Într-un dans pornit de stele,
pe o margine de nor,
vântul îmi strecoară tainic
vise pline de lumină...
vise pline de iubire...
zâmbind în noapte...
cu căldură.
Îşi apleacă-n noapte chipul
sub atingerea dorită,
îmi sărută fruntea tandru,
alungând durerea tristă.
În noapte-mi croieşte visul
din cununa cea de stele
adunate-n şir grămadă
peste-a clipelor mistere...
trimiţând în cânt de strune
doar iubirea pentru tine.
Şi în lumea ce-am creat-o...
pe o aripă de zare,
pe o stea ce străluceşte,
poposesc din depărtare
două suflete-adunate
ce-şi şoptesc cu bucurie
o iubire care doare...
o iubire începută...!

Prin iarnă...la mine în suflet...!

Iarna coboară uşor pe trepte de lumină în zori învăluind clipele de dor cu frigul nopţilor. Am rătăcit tot căutându-ţi urma...pasul te strigă, dar dorul tău, mă poartă spre sufletul din palma ta. Şi zborul e lin, iar vântul mă duce spre munţii de dor ce tainic mă cheamă., spre palmele calde ce ştiu mângâia, spre tâmplele ninse ce ştiu aştepta.
În astă seară, luna îmi bate în geam, mi-aduce la fereastră iubirea coborâtă pe aripi de gând...în strune măiestre de vioară...în cânt de dragoste şi dor. Aproape de mine s-adună pe rând stele sclipitoare, să-ncingă hora iubirii...aproape de tine. Ne-alăturăm lor, printre dureri de-o zi, printre lacrimi de-o noapte şi-nlăturăm din vis tot ce ne-a-ndepărtat şi-aşezăm pe drumul în doi, o lume a noastră. În cântec de iubire vom spune iubirii cuvinte şoptite în tainica noapte...şi-n lumina lunii ne vom privi cu ochii-nceţoşaţi de-atingerea clipei ce vrea să vină...! În astă seară, la mine în suflet, luna-mi aduce în dar iubirea ce-n vârfuri coboară din aripă de gând...din misterele nopţii.
Visele noastre, adunate în timp peste ani, s-au risipit de-a lungul întinderilor nemărginite, pentru a ne face pe noi s-alergăm de la unul la altul...pentru a le aduce-napoi între gânduri de-o clipă şi pentru a ne chema în necuprinsele nopţi. Visele noastre aruncate în gânduri nespuse, ne-au şoptit printre lacrimi, dorinţa de a fi...bucuria de a ne-ntâlni cu suflete curate, cu inimi pătrunse de o dragoste neîmplinită.

Tu erai o strălucire adusă din lumina fulgilor de nea...într-o noapte cu lună plină...fără stele...pe bolta aprinsă. Am deschis peste depărtări ferestre de lumină ca să te văd mai aproape...să-ţi mângâi sufletul...să-ţi ating inima...cu un gând...cu o privire...cu un cântec tăcut. M-apropii de tine...şi-ascult glasul inimii ce-ngână împreună cu mine un sunet în miez de noapte. E melodia inimilor noastre...
În tăcerea nopţii te-am pierdut printre raze de lună...printre stele-argintii...te-ai dus către ele şi-am pierdut strălucirea din privire...am pierdut iubirea pe care-o doream amândoi...!
Aş vrea să mai vii către mine...să îţi întorci privirea şi s-aduci dintre stele, pe o rază de lună, tot ce-am pierdut...tot ce-ai luat...! Gândurile mele, asemenea fulgilor albi trăiesc iluzia eternităţii până coboară in inimile noastre.