Despre mine

Fotografia mea
BARLAD, Romania
Dacă vom încerca să alungăm partea întunecată a propriului EU, a propriei vieţi şi dacă vom încerca să aducem lumină acolo unde ieri era întuneric, atunci greutăţile pe care reuşim să le depăşim, fiecare latură întunecată de care reuşim să scăpăm, ne apropie de lumina iubirii; fiecare experienţă negativă este doar un pas spre lumină. Toţi merităm tot ceea ce ne poate hrăni sufletul, mintea şi spiritul, corpul şi inima. Să scăpăm de reziduurile trecutului şi să privim cu multă încredere şi iubire spre ceea ce va fi. Pentru noi toţi va veni un moment când suferinţele, oricare ar fi ele, vor înceta şi datorită propriei lupte de a aduce lumina şi iubirea în propriul EU, viaţa ne va răsplăti cu ceea ce ne dorim. Putem alunga întunericul concentrându-ne pe lumină şi iubire, în orice clipă, hrănindu-ne propriile viziuni despre iubire, pace, armonie, bucurie şi fericire.

ÎN LUMEA MEA

Vine o vreme când oricât ţi-ai sufla sufletul în o mie de părţi, păstrezi totuşi un colţ de suflet departe de intemperiile vieţii. Îmi cânt mai departe sufletul...mulţi îl ascultă, însă puţini îl aud...!

luni, 31 martie 2008

Tu...şi eu...!

Mi-am adus aminte de gustul amar al clipelor de singurătate...acea singurătate de care nu doream să mă despart şi de clipele când nu aveam cui să mă împart atunci când timpul mă înconjura doar cu tăcere şi rămâneam tristă mereu pe stradă şi acasă...văzând perechi...şi ca un trandafir mă uscam de dorul inimii. Au fost ani în care mi s-a părut că refuz cu încăpăţânare ca cineva să păşească în viaţa mea...ca să văd omul visului care să mă înţeleagă, să mă iubească aşa cum sunt eu...copilăroasă cu lumea...cu lacrimile...şi cu bunătatea inimii care a ştiut să împartă chiar dacă nu a avut.
Ştiam că dragostea vine singură fără a o cere...că dragostea îţi oferă cele mai frumoase clipe, că trebuie să lupţi pentru ea şi s-o cucereşti...dar cel mai important s-o cauţi. Au fost momente când sufletul meu a dorit să simtă un alt suflet alături şi care să primească totul de la mine. Sufletul cu care să împart şi necazurile şi bucuriile...cu răbdare şi înţelegere...dar s-a întâmplat să apari tu...şi ţi-am deschis uşa sufletului meu...lăsându-te să păşeşti de mână cu iubirea.
O ploaie târzie în aburi de vise alunecă pe aripa timpului ce trece neobservat...un vânt nebun dinspre tine aduce o rază din iubirea ce parcă s-a trezit la viaţă!! Eşti aici, în sufletul meu...şi nimeni, vreodată, nu te va mai putea scoate! Aştept din nou ca zâmbetul tău să-mi lumineze chipul...iar mângâierea din privirea ta să aducă fiori în tot trupul. Doar aşa mai pot spera...la sentimentul numit iubire...ce doar lângă tine îl mai pot simţi!
O stea din cer...pe cerul nopţii, va străluci mereu în calea ta. Va împlini tot ce-i vei spune, orice dorinţă vei avea...şi doar atunci când se va stinge lumina ce era în jurul tău, în visul meu te voi cuprinde şi vom rămâne aşa mereu.
Te-am întrebat prin ce minune ai apărut în sufletul meu...iar tu ai răspuns că dragostea noastră este scrisă într-o stea.
Amintiri ce trăiesc cu noi o viaţă, în fiecare din noi...amintiri ce ne aduc mereu pe faţă lumini de stele ce nu mor. Te voi chema...pentru că nu văd altă cale şi mâine nu ştiu ce va fi...şi dacă mă auzi, să îmi răspunzi din steaua în care te-ai ascuns...din acea stea din cer...de pe cerul nopţii, care mai poartă şi acum urma chipului tău...iar în visul meu te voi cuprinde...ca să fim mereu doar tu şi eu...!!!

duminică, 30 martie 2008

Două stele...în suflet...!

Am furat două stele aşa cum ştiam eu să fur prin zâmbetul ochilor tăi şi mi-am spus: "Ce dacă rămâne cerul fără stele!" De fapt eu nu voiam să fac nici un rău nimănui. Le-am ascuns şi le-am păstrat undeva, departe, în adâncul ochilor tăi, pe cărările tăinuite ale timpului să-mi lumineze gândul şi dorinţa de a te avea pentru totdeauna. Am păstrat toate gândurile unei seri, te-am păstrat pe tine, aşa cum erai.
Adeseori plătesc tribut nopţilor ca să te pot visa. Te caut. Doar atât. Îmi trebuie mult ca să te găsesc acolo, de la început, dar nimeni nu ar înţelege că nu caut începuturile, ci pe tine.
Mi-ai spus o singură dată o poveste adevărată. Asta e tot. Straniu.
Mi-am lipit gândul de fereastra inimii tale şi tot ce a rămas pentru noi, au fost două stele ce căzuseră în ramurile încâlcite ale arborelui sufletului meu. Şi dacă aş mai întinde o dată mâinile fără să te simt, ci doar să te chem şi să-ţi dau una din stelele ce le-am pierdut în adâncul ochilor tăi, în singura poveste pe care mi-ai spus-o...poate că da...atunci ar rămâne o singură poveste adevărată şi nemuritoare.
Sfârşitul nu-l cunosc, căci foaia pe care-l scrisese cineva mi-a luat-o vântul, ieri dimineaţă, când îţi spuneam...că te iubesc. De fapt ce importanţă au câteva cuvinte scrise pe o foaie de hârtie? Important e că eu...eu n-am să scriu niciodată pe o foaie de hârtie. Există un loc unde nimic, dar nimic nu se pierde...în suflet...!!!

sâmbătă, 29 martie 2008

O iubire...interzisă !!!

Cât de frumos sună iubirea în versuri...!
Cât de suav e glasul ei în amorul ce-ţi inundă visele...!
Cât de albe îi sunt aripele de înger atunci când îţi încântă sufletul cu mângâieri miraculoase...!
Şi Doamne...câtă ură năvăleşte în suflet când realitatea crudă îţi năruie tot acest "poem" clădit pe nimic!!!!
Iubesc realitatea! Niciodată nu mă va dezamăgi! Soarele tot acolo sus va fi şi mâine. Pădurea va şopti în foşnetele ei aceleaşi versuri de la începuturi. Cerul va rămâne în continuare plin de stele. Mirosul de iarbă proaspăt cosită îmi va inunda în continuare nările flămânde. Sălbaticele flori de câmp tot acolo le voi găsi de fiecare dată când voi vrea să mă desfăţ cu atingerea lor. Universul nu se va clinti din loc!!!
Vreau să iubesc cântecul şi poezia din tine pentru că o simt şi ştiu că o trimiţi sincer către mine. Îţi mulţumesc că exişti…şi că însemni atât de mult pentru mine. Priveşte-mă…cheamă-mă în fiecare zi şi voi veni. Mă voi ruga îngeraşului şi pentru tine. Da! Voi zbura mereu când vrei să-ţi fiu aproape. Tu spune doar atâta: vino, prietenă dragă...! Trimit acum către tine doar privirea sinceră şi caldă...un zâmbet şi iubirea sinceră din sufletele noastre.
Iubirea nu o găseşti nicicând decât în sufletele pure...tu vei vedea că nu pot să te mint...lasă-mă cu sufletul să îţi ating privirea. Nu întreba de ce rămân cu tine atât de mult…şi să nu încerci să-mi spui că nu am voie să mă apropii de tine! Nu ai nici un drept. Măcar curajul răspunderii să îl avem în faţa sentimentelor. Intenţionat am lăsat iubirea să se înalţe între noi şi să ia proporţii...! Să nu mă obligi să o ascund într-un loc în care nu mai încape. Suntem atât de raţionali ca să credem că vom reuşi! Luptăm cu noi pentru că inima va plăti cu lacrimi şi durere şansa de a-şi îndeplini misiunea sacră. Salvând sentimentul, ne salvăm pe noi.
Minunată este iubirea ce pleacă din inimile noastre cu gândurile curate. Să o ajutăm...să întindem în faţa ei puritatea sentimentului interzis ca să putem culege ramurile obosite de atâta aşteptare...!
Cineva va fi mereu aici ca să te iubească...cineva va preţui întotdeauna căldura zâmbetului tău şi fericirea inimii tale...cineva va încerca întotdeauna să găsească cuvinte să-ţi mulţumească pentru că ai umplut viaţa cu vise ce pot să devină realitate şi amintiri frumoase. Te iubesc pentru că mă ajuţi să fac din viaţa mea...nu o cavernă, ci un templu...din faptele mele de zi cu zi...nu un reproş, ci un cântec. Cineva te va iubi întotdeauna, iar acel cineva voi fi mereu...eu!

vineri, 28 martie 2008

Împreună şi totuşi...singură...!

Ascult o melodie...şi mă gândesc la tine. E cântecul nostru. Pe ritmurile acestei melodii, am pornit împreună...primul dans...primii paşi ce ne-au purtat unul spre celălalt...Au fost paşii ce ne-au ajutat să ne cunoaştem...să ne descoperim...să ne găsim... Printre oameni şi pe străzi rătăcesc zilnic pentru a găsi clipa ce am pierdut-o, pe care am rătăcit-o atunci când ne-am luat rămas bun, dar nu pentru totdeauna. Ai plecat de puţin timp...şi simt un gol în suflet...îmi este deja dor de tine.
Aş vrea să mă mai ţii în braţe...aş vrea să te mai simt aproape....Te caut printre vise, te ţin în amintire. Eşti tot ce am...eşti o parte din sufletul meu...eşti îngerul ce a ştiut să mă apere...ce a ştiut să-mi spună cuvinte dulci atunci când simţeam că cerul se prăbuşeşte peste mine...Am să te ţin în viaţa şi-n gândul meu mereu...te am doar eu în sufletul ce cu căldură te-a înconjurat...Fără să ştii, fără să vrei, te ţin lângă mine.
O umbră rătăcită ce nu vreau să o pierd, se arată printre visele pe care mi le păstrez...o umbră ce se apropie...ce se pierde...dispare...o simt că vine, întunecând iubirea...Mă bucur...nu e a noastră...Nu cer nimic, decât o linişte profundă...Poate acum, când eşti singur şi trist...îţi vei da seama că eu exist numai pentru tine. Răbdarea noastră nu are margini pentru că ne dorim atât de mult să fim împreună! Avem atâtea lucruri minunate să ne spunem. Privirile noastre vor spune totul. Vom plânge unul în braţele celuilalt şi ne vom spune ce mult ne-am dorit această clipă...ce am crezut-o pierdută! Vom fi doar noi doi şi cântecul care ne-a unit.
Doar atunci va învinge iubirea...când două suflete vor rămâne unite pentru veşnicie...Numai împreună putem împlini minunatul vis al iubirii!!....Doar împreună, tu şi eu, putem trece oceanul îngheţat al dezamăgirii, ştiind că dincolo vom găsi splendoarea unui sentiment ce ne-a purtat pe amândoi în acelaşi punct al fericirii!!
Împreună vom fi o singură inimă ce va bate cu puterea a două inimi.....mă aştepţi, iar eu voi veni.....te aştept, iar tu...ştiu că mă vei iubi...

joi, 27 martie 2008

Nu-ţi mai plânge florile...!!!

Fă curăţenie în inima ta. Oferă frumuseţea faptului neîmplinit. Sunt pregătită să primesc căldura îmbrăţişărilor tale, mângâierile pe care le doream de mult. Te apropii şi laşi o picătură de rouă să învioreze trupul, cel obosit de atâta aşteptare, să cadă acea picătură peste petalele ce s-au aşezat la picioarele noastre. Îţi ofer această căldură, ţie, cel care ai pus chemarea înaintea necunoscutului. Ai provocat un suflet ascuns să-şi facă apariţia. Acum îşi cere dreptul. Nu fugi! Cunoaşterea pleacă din întuneric. Tu dă lumină şi adu la suprafaţă un cântec de dragoste...un cântec de iubire...o dorinţă uitată ce răscoleşte amintirile tinereţii. E însetată şi vrea iubirea...dorinţa necunoscută ei. Pune în braţele tale visul...lacrimile te roagă în tăcere să le laşi să plece....să nu mai poposească în sufletele noastre. Dă-le un strop de fericire...fă să înflorească copacul....dă frumuseţe crengilor prin culorile vii ale florilor...cheamă păsările să le ascultăm cântecul...cântec ce te îndeamnă să iubeşti...să trăieşti...!
Cu ochii închişi, te apropii cu mâna şi atingi scoarţa ridată a copacului...şi cauţi s-o înţelegi. Plimbi mâna uşor, să nu-ţi răneşti pielea şi te gândeşti la lucrurile tale rămase în spatele tulpinii şi la lumea de dincolo de privire. Lacrimi venind neştiute, umezesc ochii. Şi simţi cum apa curge printre riduri...în palmă, prin inimă, prin tulpină. Deschizi ochii şi...prin pânza lacrimilor, vezi florile copacului proiectate spre cer...Le vezi cum se desfac pe rând... încet...una câte una...Sunt florile iubirii ce s-au deschis din toată inima...pentru noi...pentru dragostea ce ne-o purtăm...arătându-şi frumuseţea. Apoi, vântul adie uşor, scuturându-le de inocenţă. În vânt florile încep să se zbată...presimţind sfârşitul. Strângi pumnii şi te gândeşti - prea repede i-a adus clipa înţelesul propriei existenţe...!!! Altă pală de vânt răbufneşte şi mai duce cu ea alte petale. Firav cad şi celelalte...pierzându-se prin aer sau căzând prin iarbă. Din nou...lacrimi pe buze. Tulpina e aceeaşi - ridată şi la fel de rece. Izbeşti în ea cu sete. Apoi o strângi în braţe cu putere. Nu mai este nicio floare. În locul lor a rămas durerea...a rămas urma ce nu poate fi înlocuită de alte petale...ce nu poate fi înlocuită cu alte flori. Urechea, rămasă lipită de trunchi, aude întrebarea copacului: ,,Vrei să devii fruct, spune? Nu-ţi mai plânge florile!!! Cu încredere...cu răbdare...cu dorinţă....cu speranţă...ele vor apărea iar...vor rodi în copacul pe care cu drag îl susţii...şi-ţi vor aduce bucuria în locul lacrimilor ce s-au aşternut pe chipul firav...!!!’’
Lasă să intre lumina acolo unde întunericul a încercat să te pătrundă...dă voie culorii să se instaleze peste scoarţa ridată a copacului...şi vei avea parte de zâmbetul razelor de soare ce pătrund printre crengile copacului...aducându-ţi frumuseţea pe chip....liniştea în suflet..... netezind scoarţa ce te îndeamnă să te gândeşti la câte râuri de lacrimi au trecut prin ea....

marți, 25 martie 2008

Un vis...o iubire...!

Azi-noapte te-am visat. În visul meu se făcea că priveam către cer şi-ţi vedeam chipul...plutind printre stelele iubirii...vedeam cum îţi zâmbesc fiecare...lung si trist. Începeam să-ţi vorbesc şi să strig către tine, dar nu reuşeam, căci erau prea puţine...Rugam luna să-mi trimită o rază...să pot urca şi să te mângâi, dar în zadar... Atunci am izbucnit în plâns de disperare, iar tu mi-ai întins mâna şi m-ai ajutat să zbor către tine... M-ai certat...pentru că a durat mult prea mult timp până să întind mâna pentru a mă ajuta.....a durat mult până să îmi fac curaj pentru a cere acel ajutor mult aşteptat...dar de care m-am temut mereu...,,Cât poţi să mai stai aşa, retrasă în eul tău, cât poţi să mai fii atât de singură, cât poţi să mai stai fără a te distra, fără a avea prieteni în jur, într-un cuvânt să nu îţi trăieşti viaţa!!! Una este şi asta este scurtă, nu se mai repetă, nu mai este alta...Gândeşti într-un anume fel...si îţi respect judecata, dar te-ai întrebat în ce situaţie erai, când te-ai hotărât asupra acestor idei...? Nu s-a schimbat nimic de atunci?...Vreau doar să trăieşti altfel, să te gândeşti mai mult la tine...şi mai puţin la alţii...sa fii fericită, să simţi că trăieşti cu adevărat...!!!’’
Îţi simţeam privirea caldă şi timidă...şi îmi doream să mă săruţi...să nu mă mai cerţi...să îmi spui vorbe frumoase... Era de ajuns să îmi doresc ceva...şi acea dorinţă devenea realitate...să te pot îmbrăţişa, să te pot săruta...să te pot privi când dormi, să te pot vedea în somn, să te pot descoperi în fiecare zi...mai pur, mai aproape de sufletul meu...Să descopăr mereu că voi fi a ta...doar a ta...şi că vei fi numai al meu...
Reprezentam două lumi diferite. Totuşi exista ceva care ne unea, împotriva distanţei. Era dorinţa....era dragostea...care....cu timiditate...încerca să se înfiripe între noi. Dar...exista şi suferinţa şi mă doare...mă doare că trebuie să te aştept...mi-e teamă că dragostea se poate stinge în orice clipă. Gândeşte-te la mine...fii pământul meu, lasă-mă să fiu ploaia ta....şi atunci vom reuşi să introducem în inimile noastre...(dornice de iubire...dornice de a simţi acei fiori ai unei trăiri ce numai iubirea ne-o poate da)...dragostea care să dăinuie...care să rămână veşnic vie în sufletele noastre.
Eu te visez în fiecare noapte...că mă strângi în braţe...că mă săruţi...Este atât de bine lângă tine...dar când mă trezesc dimineaţa...sunt singură...Atunci mă întreb: oare unde eşti? Dar apoi o altă întrebare îmi zguduie sufletul: oare ai fost vreodată cu adevărat aici? Şi atunci îmi dau seama că nu a fost decât o nălucă, rodul imaginaţiei mele...care, după ce te-am cunoscut, a căpătat proporţii. Ce mult aş vrea să fii acum aici lângă mine...cuvintele sunt prea puţine pentru a putea exprima tot ce simt eu acum!!!
Mă doare...mă doare încă...să ştiu că pentru tine exist doar în vis...că te gândeşti la mine ca la un vis frumos din care abia te-ai trezit...şi cu toate că încerci să reproduci visul...să-l transformi în realitate...cu greu reuşeşti.... fiindcă încă nu simţi ceea ce simt eu...IUBIRE...!!!Ţi-am scris o scrisoare cu picături de ploaie...iar cu vântul ţi-am şoptit-o. Am chemat vântul şi i-am spus să te mângâie...am adus păsările şi le-am pus să-ţi cânte. Am înflorit copacii pentru tine şi am topit zăpada....ca să-ţi dai seama că eu sunt primăvara ta. Mi-am asumat orice risc când am pornit la drum, am spus că voi avea puterea să înfrunt orice: năravul timpului...până chiar şi sufletul, care e din ce în ce mai liniştit...pe care am încercat să-l decorez...cu visul meu...şi cu iubirea pentru tine.
Mi-aş dori să fim amândoi pe un vârf de munte...unde să nu ajungă nimeni...să fim doar noi doi...să nu fim priviţi de oameni iscoditori...să fim doar noi...în acea sălbăticie a munţilor, a naturii, în toată splendoarea ei, să o simţim cum ne încarcă sufletele cu iubire, cu dorinţa sacră de a trăi...şi de a fi fericiţi. Da...să fim doar noi doi...să mergem pe cărări necunoscute ţinându-ne de mână...să ne privim...să ascultăm păsările ce ne însoţesc....să simţim bătaia vântului printre crengile copacilor...Să fim doar noi....să nu vorbim...să nu ne spunem nimic...doar să ne simţim unul lângă altul...doar să ne auzim bătăile inimilor noastre...dornice de a iubi tot ce este plăcut...tot ce este frumos.....Nimic să nu ne tulbure momentele de fericire ce trec...parcă mult prea repede....

AŞ VREA SĂ ÎNŢELEG...!

Doar cu răbdare putem începe fiecare zi. Plecăm din întuneric, bâjbâim şi căutăm lumina care să ne deschidă noi orizonturi, noi idealuri. Dacă ne imaginăm un vis facem primul pas spre a obţine realizarea lui. Să ne făurim acest vis...să nu-l lăsăm să scape...să-l păstrăm cu sfinţenie, ca pe un bulgăre de aur. Să-l lăsăm să ne răscolească sufletul şi să ne stimuleze gândurile, pentru că el va determina cursul vieţii noastre.
Trebuie în permanenţă să ne spunem că vom reuşi să realizăm doar lucruri bune şi frumoase astăzi şi ele se vor întâmpla. Să ne acordăm şansa de a afla cât mai multe lucruri interesante şi de a cunoaşte...chiar dacă riscul este mare.
Nu putem renunţa niciodată la frumuseţea gândului nespus...frumuseţea sentimentului netrăit pentru că el există şi ne cere în cele mai nepotrivite momente. Să luptăm pentru acel moment astăzi căci mâine va fi târziu...să transformăm în realitate iubirea ce s-a născut...iubirea ce vrea să pătrundă nestingherită în inimile noastre...în sufletele noastre.
Să ne urmăm visul cu încredere şi într-o zi se va realiza.