Îmbrăţişarea ta

În nopţi de tăcere doar gândul porneşte s-adune din vaier de vânt, năluciri, cerând dreptul de-a creşte pe sunet armonic, în cânt.
Îmbrăţişează-mă iubite cu dragoste, ca să te dezleg de toamne şi de vis, căci mi-i iarnă în suflet şi mi-i ger privirea atunci când nu te am...iar totul îmi este nins. Mi se coboară iar prin gânduri dorul, pe tine te-aş privi ca pe un înger...şi te-aş păstra în inimă o veşnicie ca să nu simt durerea că te-am pierdut. Strânge-mă în braţele dornice de iubire şi însetate de visele ce încă n-au rodit şi dă-mi din steaua ta cântând.
Seara e plină de lumina caldă a lunii ce se oglindeşte în sufletele noastre. Cerul e acoperit de sclipirile stelelor ce par fulgi ai nopţii de iarnă şi coboară în tăcere...în ochii noştri, lăsând mărgăritare calde să se prelingă din ei. S-aşează în cale, dansând jucăuşi, formând măreţe steluţe argintii cu bucuria ce ne-o transmit. Învăluie cu frumuseţea lor iubirea în cuvânt, vise ne-mplinite, dorinţe nescrise. Din sentimente adunate, cu inima deschisă, întind braţele spre cer şi chem pe-al fulgilor drum, miracolul iubirii...din sufletul închis. Şi vântul împrăştie din noi fantasmele crude născute din gând şi urcă spre cer chemări şi visări...din nopţi ce-au trecut...din clipe-n tăceri...!
Căutăm, uneori, în liniştea nopţii o lumină s-alunge frica de propriile noastre gânduri, de propria noastră imagine. Ne adâncim teama că mâine nu există, că ieri e o iluzie, că azi e un vis.
Departe se vede o scânteiere a clipei de iubire ce a pierit înainte de a se fi împlinit...! Noi vom porni spre-albastra zare lăsând în urmă ritmuri desuete...şi vom cutreiera pe pământ...pe mare ca să-ţi scânteie soarele-n priviri, să mi te-aducă iarăşi înapoi...!

Nici eu nu mai ştiu...!

În lumea noastră, noi nu suntem decât cuvintele nerostirilor noastre, plecate adesea spre mirifice ţinuturi în care să descoperim căldura sufletelor din noi. Prea repede scrise pentru a deveni umbre ale alinărilor pierdute...prea devreme şterse de pe cărările gândurilor păstrate. Nici eu nu mai ştiu dacă eşti cuvânt înflorit care-mi flutură în zare iubirea ce o ţine încătuşată în privire...nici eu nu mai ştiu dacă sub bolta cerească îmi este sortit să privesc cuvântul pedeapsă sau cuvântul iubire...!
Ridic mâinile spre înălţimi...vreau să te caut peste aprinsele zări...peste întinderile nemărginite...printre cuvinte de alint...printre gânduri de o clipă. Vreau să alung durerea din suflet...vreau să aduc alinare şi-o dulce mângâiere...vreau să duc departe orice cuvânt ce ar putea să ne despartă...!
Apropie-te de sufletul meu, aşează-ţi palmele peste visele mele...dă-le măreţia de care să se bucure...aşterne-mi somnul peste cântul de stele...coboară-ţi privirea peste ochii înlăcrimaţi...şi adu-mi în lumea noastră iubirea de-o zi...iubirea de-o viaţă...nici eu nu mai ştiu...!

În noaptea ce ninge

În noaptea ce ninge cu fulgi jucăuşi de argint sclipitor, luna cea luminoasă aşterne şirag de beteală prin suflet cu dor...şi-n cântecul dulce, şopteşte-n visare cuvinte de-amor din albă sclipire, din dragoste şi dor. Când cuvintele trec pe aproape de tine, văzduhul se-acoperă de fulgii de-argint, iar faţa-mi plină de steluţe topite, se-apleacă s-aducă din depărtări, acel strop de iubire ce-n tine se află. Apropie-te de mine, culege-mi din ochi steluţele ce vor să m-acopere, dă-mi putere să pot privi spre tine...alungă-mi durerea şi adu-mi bucuria ce doar în tine o văd.

În noaptea cea albă în care luna-mi aduce pe braţe sclipiri diafane de fulgi lucitori, cuvinte nerostite se-aud printre şoapte...sunt cuvinte din inimă rostite, cuvinte ce trezesc din amorţeală, o inimă ce s-aude cum bate printre aripi în zbor...Lumina lunii mi-aprinde din suflet scânteia iubirii şi-aduce aproape, a stelelor lucire în noaptea cea albă.
Un gând mă-nfioară în noaptea ce ninge iar visele zboară printre cuvinte aducând peste zări depărtate-amintiri. Fulgi nevăzuţi se strecoară uşor şi ne mângâie frunţile în mirificul lor zbor. Trimit acum al meu gând să te cuprindă în noaptea ce ninge cu inima plăpândă.

Printre fulgii din noapte

Un gând mă pătrunde în noaptea cea rece şi-ntunecată...un gând în noaptea ce ninge şi-n care visele zboară printre cuvinte. Mi-aştern cu grijă chipul în bătaia fulgilor de zăpadă...îi las să mi se topească pe faţa îngândurată, ştergând parcă cu grijă, orice urmă ce poate să aducă la tristeţe...la durere. Se topesc, unul câte unul şi-mi desenează pe chip urme ce parcă sunt izvoare de suflet deschise...urme de paşi ce-au trecut ca un fulger peste suflet...peste inimă....peste gând. S-au topit în căldura inimii ce îi înconjoară şi-au coborât peste riduri, acoperindu-le cu grijă...lăsând să se-arate că anii au ştiut să se-arate acolo unde durerea a fost...pe-acolo pe unde lacrimile-au trecut.
Trimit al meu gând printre fulgi jucăuşi, să te cuprindă în noaptea ce ninge...să-ţi prindă inima ce bate năvalnic, aducând vâlvătaia aproape de mine...în calea-mi deschisă de drumul pe care un suflet pătrunde s-asculte în şoaptă cuvinte nerostite şi şoapte-auzite de gândul ce cu drag l-am trimis. Aş vrea să cuprind cu braţele-amândouă imensitatea cea albă să spulber durerea...să-nlătur tristeţea, să fac îngeri cu aripi ce zboară aducând dragostea ce parcă pluteşte printre fulgii jucăuşi ai iernii de gheaţă.
E noapte din nou...şi-n lumina lunii, steluţe argintii se coboară peste întunericul de nepătruns, strălucind în ochii ce le privesc...! Întind braţele către noaptea necuprinsă şi chem printre fulgii ce s-aştern peste faţă, iubirea să-mi mângâie sufletul...gândul pe care-l îndemn să te-aducă. În liniştea nopţii, cu îngerii de mână, mă-ndrept către tine, mă-ndrept către stele...!

Visare

Aseară m-am simţit cuprinsă de un dor de tine. În noaptea întunecată, când stelele se arătau aducând lumina cu ele, mi-aş fi dorit să fii cu mine şi-n ochii tăi să-mi scald privirea înceţoşată de lacrimile ce o cuprindeau. Dar n-ai venit...nici nu mai ştiu unde eşti. Eu ştiu doar că te visez în nopţi târzii...cu lună plină...şi-n jurul nostru adun o lume de poveşti...povestea noastră. Aseară aş fi vrut să fii cu mine...dar am rămas cu stele-n gând...cu noaptea în suflet...cu ochii-nlăcrimaţi privind spre niciunde...!
Aş fi venit să te mângâi în gânduri, să mă-nveşmânţi cu visul diafan, să mă priveşti în ochi ca pe-o minune şi să m-aşezi la suflet ca floarea prinsă-n ram. Dar n-am venit căci poarta spre inima ta mi-a fost închisă...drumul către visul tău mi-a fost oprit. Doar te-am privit din lumea mea ca pe-un luceafăr dincolo de ceea ce eram eu. Aş fi venit să te mângâi în gânduri, visările să-mi despletesc pe fruntea ta dar te-am privit şi-n suflet am închis lumina desprinsă dintr-o stea.
Gândul meu te caută în vise şi te-aşteaptă-n zori, iar o mie de minuni se ascund printre nori. Visul meu te caută în gânduri, eşti prezent mereu, eşti acolo, printre mii de rânduri puse anume într-un suflet ce ştie să le scoată în noaptea înstelată.

Strada singurătăţii

E seară. La fel ca-n alte seri, mă plimb pe strada Singurătăţii. Aici, e atât de pustiu...deşi, din când în când, se aude ecoul altor paşi, la fel de singuri, ca ai mei. Se-aud de departe, apoi mai aproape, (nu ştiu de ce, atunci inima mea începe să bată cu putere), până mă ajung, apoi mă depăşesc şi ecoul lor se aude iarăşi din ce în ce mai departe şi mai încet, la fel ca inima mea.
Aseară ploua. Poate că mai erau paşi pe strada Singurătăţii, dar nu i-am mai auzit din cauza ploii. Şi totuşi, părea că cineva mă striga. Sau cel puţin, striga un nume...oare să mă fi strigat pe mine? Strada părea atât de pustie...şi ploaia alunga ultimii singuratici. Am încetinit paşii. Desigur, nu aveam ce să caut la acea oră, prin ploaie, pe strada Singurătăţii, dar...mi se făcuse lehamite de mine însămi şi de singurătatea mea. Ce dacă ploua afară, oricum, măcar aşa nu voi risca să mă vadă cineva, vreun prădător al sufletelor singure.Vocea, a strigat din nou...era oare numele meu, era altul? Dar sunt atât de singură!!! Dacă mă strigă pe mine? Brusc, m-am oprit...m-am întors, am privit în urmă şi aceeaşi voce din umbră, din ploaie şi din noapte mi-a şoptit dezamăgit:

- Mă scuzaţi, v-am confundat cu altcineva...!

N-am răspuns nimic, oare ce puteam spune? Că m-a găsit doar pe mine acolo, printre alte sute şi mii de astfel de străduţe? Probabil, s-a rătăcit.

M-am întors acasă cu ploaia în suflet şi pe trup şi nu am vrut să plâng. Plânsese destul cerul, pentru mine.

O noapte magică...un vis...!

În seara asta magică, mi-aş dori ca din privirea ce-o aşterni pe chipul meu, să ningă flori ale iubirii...să mă las purtată de fulgii uşori ai iernii peste gândurile tale...peste ochii ce-mi şoptesc cuvinte nerostite...peste privirea ce cade mereu plină de dragoste. Mi-e sufletul plin de căldură...mi-e inima înmiresmată de frumuseţea clipelor ce sunt...ce-au fost...şi poate or să mai vină...! Mă voi aşeza cuminte într-un colţ al gândurilor tale...şi-oi aştepta mereu acel fior al sărutărilor ce-mi spuneau că printre fulgii de nea se strecoară iubirea ce poate să ne ducă zburând printre clipe, departe de noi...departe de ceea ce suntem unul pentru altul...două suflete iubind în taină...!
E seara magică în care ne-am adunat printre fulgii de nea ce cad pe chipurile noastre...topindu-se în căldura inimii ce i-a cuprins...curgând prin sufletul ce aştepta...o clipă să vină...să plece...şi să revină...! În noaptea asta gândul meu o să-l trimit la tine, primeşte-l cu mult drag...am pus în el numai iubire. În noapte asta mi-am îmbrăcat sufletul în iubire şi cu vise am poleit cerul. Am luat din stele lumina ce ne-o arunca printre razele de lună şi-am acoperit-o cu dragostea ce ne-a apropiat. E noaptea magică a noastră...e noaptea magică a viselor ce-au fost...ce sunt...şi poate vor mai fi...!

Te port în tot...şi în nimic...!

Te port în gând...! Cu fiecare clipă care trece, mă simt atât de bine, pentru că ştiu că eşti cu mine...chiar dacă doar în mintea mea.
Te port în decembrie, ca pe o icoană, ca pe un gând bun pentru sărbătorile sfinte, te port în iarna cu zâmbete, te port în suflet şi te port în fiecare floare de gheaţă ce-ţi înfloreşte noaptea la fereastră, te port în şoaptele vântului şi-n melodia lui, te port într-o privire de-a mea, chiar dacă noi nu ne vedem prea des, te port în iubire şi te port în destin...te port în fiecare cuvânt şi-n fiecare idee care, fără tine, îmi moare pe buze, te port într-un zâmbet trist şi-ntr-un vis cu îngeri curaţi, te port printre rânduri şi te port atât de firesc, te port atât de natural şi de cert ca un orizont, te port în infinit, te port în fericirea mea şi în bucuria fiecărei secunde care se scurge din trupul meu obosit de atâta durere, te port definitiv şi-atât de singură printre amintiri...te port în dragoste, te port în timpul care îmi stă în loc şi în toată eternitatea, te port în paradisul meu şi-n cel mai limpede rai, te port în zborul meu spre nicăieri şi-n toată existenţa mea, în verbul "a fi" şi-n fiecare "mulţumesc", te port cu "da" şi "nu", cu "poate" şi cu oftat, te port pe frunte, te port în vorbă, te port în tot ceea ce ştiu şi-n tot ceea ce-mi doresc, te port târziu în fiecare dimineaţă şi devreme în orice seară, te port în somnul meu şi te port când sunt trează, te port în speranţă şi în dorinţe, te port în versuri şi în fiece rând pe care îl scriu, te port în lacrima ce se zbate să curgă pe obrazul meu, te port în dor şi în tristeţe, dar te port în tot şi în nimic, te port în strălucirea stelelor, te port în rugăciune şi în univers.
Te voi purta mereu chiar dacă numai eu...!