Îmbrăţişarea ta

În nopţi de tăcere doar gândul porneşte s-adune din vaier de vânt, năluciri, cerând dreptul de-a creşte pe sunet armonic, în cânt.
Îmbrăţişează-mă iubite cu dragoste, ca să te dezleg de toamne şi de vis, căci mi-i iarnă în suflet şi mi-i ger privirea atunci când nu te am...iar totul îmi este nins. Mi se coboară iar prin gânduri dorul, pe tine te-aş privi ca pe un înger...şi te-aş păstra în inimă o veşnicie ca să nu simt durerea că te-am pierdut. Strânge-mă în braţele dornice de iubire şi însetate de visele ce încă n-au rodit şi dă-mi din steaua ta cântând.
Seara e plină de lumina caldă a lunii ce se oglindeşte în sufletele noastre. Cerul e acoperit de sclipirile stelelor ce par fulgi ai nopţii de iarnă şi coboară în tăcere...în ochii noştri, lăsând mărgăritare calde să se prelingă din ei. S-aşează în cale, dansând jucăuşi, formând măreţe steluţe argintii cu bucuria ce ne-o transmit. Învăluie cu frumuseţea lor iubirea în cuvânt, vise ne-mplinite, dorinţe nescrise. Din sentimente adunate, cu inima deschisă, întind braţele spre cer şi chem pe-al fulgilor drum, miracolul iubirii...din sufletul închis. Şi vântul împrăştie din noi fantasmele crude născute din gând şi urcă spre cer chemări şi visări...din nopţi ce-au trecut...din clipe-n tăceri...!
Căutăm, uneori, în liniştea nopţii o lumină s-alunge frica de propriile noastre gânduri, de propria noastră imagine. Ne adâncim teama că mâine nu există, că ieri e o iluzie, că azi e un vis.
Departe se vede o scânteiere a clipei de iubire ce a pierit înainte de a se fi împlinit...! Noi vom porni spre-albastra zare lăsând în urmă ritmuri desuete...şi vom cutreiera pe pământ...pe mare ca să-ţi scânteie soarele-n priviri, să mi te-aducă iarăşi înapoi...!

Nici eu nu mai ştiu...!

În lumea noastră, noi nu suntem decât cuvintele nerostirilor noastre, plecate adesea spre mirifice ţinuturi în care să descoperim căldura sufletelor din noi. Prea repede scrise pentru a deveni umbre ale alinărilor pierdute...prea devreme şterse de pe cărările gândurilor păstrate. Nici eu nu mai ştiu dacă eşti cuvânt înflorit care-mi flutură în zare iubirea ce o ţine încătuşată în privire...nici eu nu mai ştiu dacă sub bolta cerească îmi este sortit să privesc cuvântul pedeapsă sau cuvântul iubire...!
Ridic mâinile spre înălţimi...vreau să te caut peste aprinsele zări...peste întinderile nemărginite...printre cuvinte de alint...printre gânduri de o clipă. Vreau să alung durerea din suflet...vreau să aduc alinare şi-o dulce mângâiere...vreau să duc departe orice cuvânt ce ar putea să ne despartă...!
Apropie-te de sufletul meu, aşează-ţi palmele peste visele mele...dă-le măreţia de care să se bucure...aşterne-mi somnul peste cântul de stele...coboară-ţi privirea peste ochii înlăcrimaţi...şi adu-mi în lumea noastră iubirea de-o zi...iubirea de-o viaţă...nici eu nu mai ştiu...!

În noaptea ce ninge

În noaptea ce ninge cu fulgi jucăuşi de argint sclipitor, luna cea luminoasă aşterne şirag de beteală prin suflet cu dor...şi-n cântecul dulce, şopteşte-n visare cuvinte de-amor din albă sclipire, din dragoste şi dor. Când cuvintele trec pe aproape de tine, văzduhul se-acoperă de fulgii de-argint, iar faţa-mi plină de steluţe topite, se-apleacă s-aducă din depărtări, acel strop de iubire ce-n tine se află. Apropie-te de mine, culege-mi din ochi steluţele ce vor să m-acopere, dă-mi putere să pot privi spre tine...alungă-mi durerea şi adu-mi bucuria ce doar în tine o văd.

În noaptea cea albă în care luna-mi aduce pe braţe sclipiri diafane de fulgi lucitori, cuvinte nerostite se-aud printre şoapte...sunt cuvinte din inimă rostite, cuvinte ce trezesc din amorţeală, o inimă ce s-aude cum bate printre aripi în zbor...Lumina lunii mi-aprinde din suflet scânteia iubirii şi-aduce aproape, a stelelor lucire în noaptea cea albă.
Un gând mă-nfioară în noaptea ce ninge iar visele zboară printre cuvinte aducând peste zări depărtate-amintiri. Fulgi nevăzuţi se strecoară uşor şi ne mângâie frunţile în mirificul lor zbor. Trimit acum al meu gând să te cuprindă în noaptea ce ninge cu inima plăpândă.

Printre fulgii din noapte

Un gând mă pătrunde în noaptea cea rece şi-ntunecată...un gând în noaptea ce ninge şi-n care visele zboară printre cuvinte. Mi-aştern cu grijă chipul în bătaia fulgilor de zăpadă...îi las să mi se topească pe faţa îngândurată, ştergând parcă cu grijă, orice urmă ce poate să aducă la tristeţe...la durere. Se topesc, unul câte unul şi-mi desenează pe chip urme ce parcă sunt izvoare de suflet deschise...urme de paşi ce-au trecut ca un fulger peste suflet...peste inimă....peste gând. S-au topit în căldura inimii ce îi înconjoară şi-au coborât peste riduri, acoperindu-le cu grijă...lăsând să se-arate că anii au ştiut să se-arate acolo unde durerea a fost...pe-acolo pe unde lacrimile-au trecut.
Trimit al meu gând printre fulgi jucăuşi, să te cuprindă în noaptea ce ninge...să-ţi prindă inima ce bate năvalnic, aducând vâlvătaia aproape de mine...în calea-mi deschisă de drumul pe care un suflet pătrunde s-asculte în şoaptă cuvinte nerostite şi şoapte-auzite de gândul ce cu drag l-am trimis. Aş vrea să cuprind cu braţele-amândouă imensitatea cea albă să spulber durerea...să-nlătur tristeţea, să fac îngeri cu aripi ce zboară aducând dragostea ce parcă pluteşte printre fulgii jucăuşi ai iernii de gheaţă.
E noapte din nou...şi-n lumina lunii, steluţe argintii se coboară peste întunericul de nepătruns, strălucind în ochii ce le privesc...! Întind braţele către noaptea necuprinsă şi chem printre fulgii ce s-aştern peste faţă, iubirea să-mi mângâie sufletul...gândul pe care-l îndemn să te-aducă. În liniştea nopţii, cu îngerii de mână, mă-ndrept către tine, mă-ndrept către stele...!

Visare

Aseară m-am simţit cuprinsă de un dor de tine. În noaptea întunecată, când stelele se arătau aducând lumina cu ele, mi-aş fi dorit să fii cu mine şi-n ochii tăi să-mi scald privirea înceţoşată de lacrimile ce o cuprindeau. Dar n-ai venit...nici nu mai ştiu unde eşti. Eu ştiu doar că te visez în nopţi târzii...cu lună plină...şi-n jurul nostru adun o lume de poveşti...povestea noastră. Aseară aş fi vrut să fii cu mine...dar am rămas cu stele-n gând...cu noaptea în suflet...cu ochii-nlăcrimaţi privind spre niciunde...!
Aş fi venit să te mângâi în gânduri, să mă-nveşmânţi cu visul diafan, să mă priveşti în ochi ca pe-o minune şi să m-aşezi la suflet ca floarea prinsă-n ram. Dar n-am venit căci poarta spre inima ta mi-a fost închisă...drumul către visul tău mi-a fost oprit. Doar te-am privit din lumea mea ca pe-un luceafăr dincolo de ceea ce eram eu. Aş fi venit să te mângâi în gânduri, visările să-mi despletesc pe fruntea ta dar te-am privit şi-n suflet am închis lumina desprinsă dintr-o stea.
Gândul meu te caută în vise şi te-aşteaptă-n zori, iar o mie de minuni se ascund printre nori. Visul meu te caută în gânduri, eşti prezent mereu, eşti acolo, printre mii de rânduri puse anume într-un suflet ce ştie să le scoată în noaptea înstelată.

Strada singurătăţii

E seară. La fel ca-n alte seri, mă plimb pe strada Singurătăţii. Aici, e atât de pustiu...deşi, din când în când, se aude ecoul altor paşi, la fel de singuri, ca ai mei. Se-aud de departe, apoi mai aproape, (nu ştiu de ce, atunci inima mea începe să bată cu putere), până mă ajung, apoi mă depăşesc şi ecoul lor se aude iarăşi din ce în ce mai departe şi mai încet, la fel ca inima mea.
Aseară ploua. Poate că mai erau paşi pe strada Singurătăţii, dar nu i-am mai auzit din cauza ploii. Şi totuşi, părea că cineva mă striga. Sau cel puţin, striga un nume...oare să mă fi strigat pe mine? Strada părea atât de pustie...şi ploaia alunga ultimii singuratici. Am încetinit paşii. Desigur, nu aveam ce să caut la acea oră, prin ploaie, pe strada Singurătăţii, dar...mi se făcuse lehamite de mine însămi şi de singurătatea mea. Ce dacă ploua afară, oricum, măcar aşa nu voi risca să mă vadă cineva, vreun prădător al sufletelor singure.Vocea, a strigat din nou...era oare numele meu, era altul? Dar sunt atât de singură!!! Dacă mă strigă pe mine? Brusc, m-am oprit...m-am întors, am privit în urmă şi aceeaşi voce din umbră, din ploaie şi din noapte mi-a şoptit dezamăgit:

- Mă scuzaţi, v-am confundat cu altcineva...!

N-am răspuns nimic, oare ce puteam spune? Că m-a găsit doar pe mine acolo, printre alte sute şi mii de astfel de străduţe? Probabil, s-a rătăcit.

M-am întors acasă cu ploaia în suflet şi pe trup şi nu am vrut să plâng. Plânsese destul cerul, pentru mine.

O noapte magică...un vis...!

În seara asta magică, mi-aş dori ca din privirea ce-o aşterni pe chipul meu, să ningă flori ale iubirii...să mă las purtată de fulgii uşori ai iernii peste gândurile tale...peste ochii ce-mi şoptesc cuvinte nerostite...peste privirea ce cade mereu plină de dragoste. Mi-e sufletul plin de căldură...mi-e inima înmiresmată de frumuseţea clipelor ce sunt...ce-au fost...şi poate or să mai vină...! Mă voi aşeza cuminte într-un colţ al gândurilor tale...şi-oi aştepta mereu acel fior al sărutărilor ce-mi spuneau că printre fulgii de nea se strecoară iubirea ce poate să ne ducă zburând printre clipe, departe de noi...departe de ceea ce suntem unul pentru altul...două suflete iubind în taină...!
E seara magică în care ne-am adunat printre fulgii de nea ce cad pe chipurile noastre...topindu-se în căldura inimii ce i-a cuprins...curgând prin sufletul ce aştepta...o clipă să vină...să plece...şi să revină...! În noaptea asta gândul meu o să-l trimit la tine, primeşte-l cu mult drag...am pus în el numai iubire. În noapte asta mi-am îmbrăcat sufletul în iubire şi cu vise am poleit cerul. Am luat din stele lumina ce ne-o arunca printre razele de lună şi-am acoperit-o cu dragostea ce ne-a apropiat. E noaptea magică a noastră...e noaptea magică a viselor ce-au fost...ce sunt...şi poate vor mai fi...!

Te port în tot...şi în nimic...!

Te port în gând...! Cu fiecare clipă care trece, mă simt atât de bine, pentru că ştiu că eşti cu mine...chiar dacă doar în mintea mea.
Te port în decembrie, ca pe o icoană, ca pe un gând bun pentru sărbătorile sfinte, te port în iarna cu zâmbete, te port în suflet şi te port în fiecare floare de gheaţă ce-ţi înfloreşte noaptea la fereastră, te port în şoaptele vântului şi-n melodia lui, te port într-o privire de-a mea, chiar dacă noi nu ne vedem prea des, te port în iubire şi te port în destin...te port în fiecare cuvânt şi-n fiecare idee care, fără tine, îmi moare pe buze, te port într-un zâmbet trist şi-ntr-un vis cu îngeri curaţi, te port printre rânduri şi te port atât de firesc, te port atât de natural şi de cert ca un orizont, te port în infinit, te port în fericirea mea şi în bucuria fiecărei secunde care se scurge din trupul meu obosit de atâta durere, te port definitiv şi-atât de singură printre amintiri...te port în dragoste, te port în timpul care îmi stă în loc şi în toată eternitatea, te port în paradisul meu şi-n cel mai limpede rai, te port în zborul meu spre nicăieri şi-n toată existenţa mea, în verbul "a fi" şi-n fiecare "mulţumesc", te port cu "da" şi "nu", cu "poate" şi cu oftat, te port pe frunte, te port în vorbă, te port în tot ceea ce ştiu şi-n tot ceea ce-mi doresc, te port târziu în fiecare dimineaţă şi devreme în orice seară, te port în somnul meu şi te port când sunt trează, te port în speranţă şi în dorinţe, te port în versuri şi în fiece rând pe care îl scriu, te port în lacrima ce se zbate să curgă pe obrazul meu, te port în dor şi în tristeţe, dar te port în tot şi în nimic, te port în strălucirea stelelor, te port în rugăciune şi în univers.
Te voi purta mereu chiar dacă numai eu...!

Drum pe sub stele

Uneori mi-e foarte greu să văd cerul. Mă uit către el şi îmi doresc să am puterea să îl admir. Dar atunci nu găsesc nici un motiv să ridic capul sus...şi îl las plecat, doborât nu de ceea ce ar fi putut să îl doboare, ci de lipsa a ceea ce ar fi putut să îl susţină.

Te-ai întrebat de ce se întorc tăcerile în amurg ca nişte umbre ce scurtează depărtarea? Dacă aceleaşi păsări prin zări încet se scurg lovind uşor cu aripa fiorii şi înserarea...de ce-mi lipseşte glasul fântânilor din stele? Nu s-a întors ecoul din ziua ce-a trecut...! Nu ştiu pe ce geană simt visele mai grele cu tot ce mi-am dorit şi încă nu am avut. Cobor spre veşnicie cu o parte dintre zorii împrumutaţi în taină prin sacrul legământ că voi păstra secretul miresmelor de flori şi nimeni nu va şti al cărui suflet sunt. Există pe sub stele, probabil un alt drum la margine de gânduri, făcut doar pentru noi. Îmi cer dreptul de a mă uita în sus, spre cer, fără să întâmpin fiecare nor - pentru că tu ai fi acolo să îmi arăţi drumul către albastrul nesfârşitului. Acum, singură, stau să încerc să desfac lacătele porţilor ce mă opresc să mă uit în sus, ştiind că tu ai ştiut să faci asta...ştiind că tu ai putut face asta. E ca şi cum cu greu aş mai vedea cerul, uneori...numai atunci când aş avea nevoie.

Întinde mâna...să strângi cerul în pumnul tău, iar din curcubeul ploii să aduni culorile. Să-ţi curgă în petale pe tâmplele fierbinţi căldura picăturilor de ploaie, uşor să ţi se aşeze pe umeri, să furi din cer albastrul şi lumina soarelui în timp ce flori şi râuri să se încline spre tine. Să laşi să intre luna în noaptea tainică, iar stelele să-ţi spună povestea lor, să-ţi picure în gânduri istorisiri de dor ce le-au născut din inimi unite. S-asculţi în timp ce fărâmi spaţiul în palme, iar turnurile vremii să le dărâmi cu un zâmbet.

Deodată depărtarea pe veci nu mai există şi timpul se ascunde în lacrima mea căzută peste obraji. Nisipul să-ţi primească umil eternul vers ce lumea recreează în colţ de lume, un întreg Univers...pentru mine...pentru tine...pentru noi...!

Trăiesc cu iluzia eventualei tale existenţe. Trăiesc cu iluzia că tu mă cauţi la rândul tău. Că nu o cauţi pe cea de acum, ci pe cea căreia îi vei arăta cerul cu ochii tăi. Şi că în momentul în care ne vom găsi, vom şti unul de altul - vom şti cine suntem...şi unde ne este locul.
Mi-e teamă că ai renunţat să cauţi.

E noapte...!

În necuprinsul întuneric al nopţii gândurile mele nu mai au niciun ecou. Ele se-apleacă de dor cuprinse, în tânguirea destinului sub pietrele inerte...reci...ale sufletului. Pe margine de lună, în tainica noapte, un cântec în şoapte-ţi rostesc, şi-aduc din izvor de cuvinte, nemărginta iubire ce-aşteaptă în taina tăcerii, într-un alt niciunde, clădit pe-o visare de-o clipă...străpuns de-o săgeată a durerii.
În despletita negură a nopţii, când visele nebune mă cuprind, tresar sperând că fiecare şoaptă este a ta, ca un ecou ce vine spre mine...tăcând. Atunci las clipele să zboare, ecoul muzicii să mă pătrunde nefiresc şi vreau să sper...să ard, crezând că echilibrul îl găsesc în mister. Prea adesea realitatea înşeală şi simţurile raţiunii mă trezesc nefiresc, deşi eu îmi doresc cu disperare să vreau să ard...să sper...şi să trăiesc.
În întunericul nopţii, în bezna tăcerii, dorul mă poartă de mână spre-o zi ce-a trecut, în care-amândoi, privindu-ne, ne-am lăsat pătrunşi de-a iubirii trenă, pe-o potecă desculţă...sub strigăte goale...sub suflete reci...!
Coboară pe albe raze de lună, gânduri pierdute-n abisuri trecute. Plete despletite de sălcii bătrâne se leagănă de vânt bătute şi-mprăştiate în depărtate zări...în neştiute cărări. E noapte, regina întunericului stăpânire a pus pe suflete iar misterul învăluie necuprinsul de ceaţă adusă de zori. Deodată picături curg din cer...lacrimi coboară şi povestesc. E noaptea care îşi plânge sfârşitul şi zorii acum îi vestesc.

SOMEWHERE IN TIME

Înveleşte-mă cu ,,tot-tine’’!!!!

Eşti un vis, o blândă şi unică adiere peste ,,tot-mine’’...M-ai fermecat, de-aceea niciodată n-am să vreau să te ating! Briza ta vine, pleacă...o aştept mereu cu aceeaşi sete...te-mbrăţişez lung...mi-ai înşelat doar visul! Te-am zăvorât în mine, în abisul meu de nisipuri mişcătoare, unde n-ai scăpare, precum fluturele multicolor cufundat în nectarul nufărului roz. Sunt fără astâmpăr, ţi-aud glasul, mai dulce ca oricând. Oare vrei să-mi vesteşti zorii de vară cu foşnetul buzelor tale? Mi-am ciulit urechile, privirea-mi nerăbdătoare te caută, îţi zăresc umbra, care-şi trage suflarea. Revii din pădurea iubirii îngheţate, spre mine; sunt râul tău subteran cu albia netedă şi nisipul alb, cu izvorul în lungă noapte de iarnă, luminată de farmecul ochilor tăi.
Rămâi umbra înfiorătoare pe umărul meu, ecou unic în trupul meu şi-n gându-mi necugetat! Suntem părtaşii egali ai jocului nostru nocturn de care nu ne mai săturăm...Înveleşte-mă cu ,,tot-tine’’ înainte de-a pleca, lasă-mi râsul tău pe genele mele, să-mi mângâie pleoapele! Ascunde-te în verdele ochilor mei şi imprimă-mi imaginea ta cu jarul inimii tale! Focul din noi mi-a aprins aripile, dar mă ridic într-un zbor plin de speranţe senine...Rămân însetată de dragoste, cu ochii aţintiţi spre tine...
Un înger îmi atinge umărul stâng şi dispare! Îi caut urma surdă pe câmpia stelelor, pe poteca dorului, ca o gazelă care-şi caută puiul, pe care-l simte, dar nu-l vede, orbită de tremurul umbrei tale...Facă-se voia şi dorinţa vântului! Voi porni spre poiana de dincolo de orizont, pe aceeaşi cărare tainică, bătută numai de noi...în gândurile noastre. Dorm fără grijă, toate neliniştile noastre sunt pe umerii îngerului care mă înveleşte cu ,,tot-tine’’!

Un zbor de vise...un zbor de gânduri

Te ascund în inima mea şi te port cu mine într-un zbor de vise...într-un zbor de gânduri. Prinde-mă-n braţe...strânge-mă la pieptul tău, am să tac...am să ascult glasul nerostit ce-mi şopteşte duios frânturi de cuvinte...culegându-le arzând fiindcă de tine iar îmi este dor.
Printre crengile tale de patimi, mă aşez, biată frunză aşteptând ca din sufletu-ţi pribeag să răsari printre vise...printre gânduri...în zbor uşor, peste doruri aprinse.
Cu patimă m-aş apropia de tine şi ţi-aş rosti în gând curat, speranţe în visul care vine. Pe frunze-ngălbenite aş picta iubirea şi dorul meu deschis spre tine. Arată-mi calea spre stelele ce ne-nsoţesc şi-n palme îţi voi aşeza cu dor sclipiri de diamante ca să-ţi aducă-n suflet dorinţa nedescrisă în frânturi de gânduri aprinse.
Eu sunt doar o iluzie aruncată pe-o aripă de vânt...iar tu, lumina ce-mi deschide sufletul spre lumea ce ne-am făcut-o din vise...gânduri...speranţe...dorinţe. Te caut printre raze, cu ochii-nlăcrimaţi să-mi dai căldura ce-mi lipseşte din raze de lumină...să-mi dai puterea de a merge către tine...să-ţi dau din vise, aripa ce mă ţine.
Mereu am fost o aripă de gând, un cântec ce mă doare, un dor şi-un vis, din timp. Te-am aşteptat cu drag în sunet de tăcere, s-aduci în suflet iubirea-n colţ de rai. Şi tot te nai aştept, pe frunzele gravate de iubire...să te visez, în nopţi cu lună plină...şi ieri...şi azi...de nu ştiu când...să îmi aduci miresme ascunse în trecut şi gândul în care sunt cu tine...!

Cântec de toamnă

E toamnă, dragul meu...şi am inima cernită, că tot departe eşti de sufletul meu. E negura din gânduri ce coboară înspre mine şi doar din când în când în urmă mai priveşti. Şi vântul, pe aleile cu soare abia arzând, se joacă-n calea noastră, plângând în frunzele ce le adună. Din curcubeul ce-abia se mai zăreşte, din cerul meu ce moare, mai şterg o lacrimă ce se prelinge-ncetişor printre culorile ce se-ndepărtează una câte una de ceea ce-am fost eu...de ceea ce-ai fost tu. Primeşte-mă cu drag, că dorul meu coboară din suflet, pe-al tău prag şi îl aşez cu migală să ne fie zălog în astă seară, când toamna îşi aduce, cu vântul dezlănţuit, comorile-n grădina ce noi o colindam.
E toamnă, în sufletul meu, e toamnă, sunt doar un cântec pornit din vântul cel rătăcitor ce îţi aduce-n palma ta un descântec al iubirii ferecate între frunze ruginii...venit din toamnele târzii. Privirea ta mă arde...şi plâng tăcerea ce se aşterne ca un covor foşnitor pătruns de culorile pline de bogăţie...! Îţi dau în dar, din prima zi a toamnei ce-a venit, doar coroniţa împletită din lacrima de dor...din gânduri nerostite.....din cuvinte adormite. Ea pentru mine n-a fost sortită...mie nu-mi poate-aduce norocul de a te avea...dorinţa de a ne vedea.
E toamnă iar...sunt cântecul ce te-nconjoară şi-aduce-n calea ta iubirea mai ieri apusă, şi dragostea pe care noi doi o doream. E toamnă-n suflete, priveşte-mă, sunt cântec ce se-aude când tăcerea pe tine te cuprinde...sunt cântec aşezat pe-o frunză gălbuie ce pleacă-n zbor de gând...în zbor de vis, cu inima cernită.

Pentru tine...!

Pentru tine am în suflet
numai visele în care
dragostea ne unea
şi ne-mbrăţişa
în dorinţa de-a fi noi.
Pentru tine cuvintele
s-au adunat
într-un dulce sărut
ce doare si arde
fără să se simtă.
Pentru tine am dat liber
cuvintelor să umble
de-a lungul drumului
ce ne desparte.
Pentru tine le-am lăsat
să poposească
pe margine de lună
să se adune
după un lung drum
al tăcerilor.
De ce oare?
Pentru tine
am păstrat cheia,
ascunsă între stele,
să o descoperi,
şi să mă găseşti
...pe mine...!

Ai plecat...!

M-am uitat în sus şi am văzut cerul. Mi-am coborât privirea şi am zărit ochii tăi două flăcări pe luciul infinit al eternităţii.

Visam şi te-am văzut mergând şi visurile mele te-au urmat. Uneori ţi-au luat-o înainte şi ţi-au îndrumat paşii pe cărările sufletului meu. Ai pătruns în inima mea şi cetatea fiinţei mele s-a închis. Cu lanţuri de fier te-am zăvorât şi-am vrut să te păstrez doar pentru mine, dar iubirea ta, un fluture primăvăratec, vroia să zboare. Flăcările privirilor tale s-au stins şi sfeşnicele goale mă ocoleau. Iubeam şi m-ai făcut să sorb din cupa amărăciunii, din ambrozia singurătăţii.

Ai plecat, tânjeam după tine, dar nu aveam putere să te chem înapoi. De ce? Doar te iubeam. Dar nu-mi mai aparţineai şi toate corzile sufletului meu vibrau, te strigau, dar glasul lor tu nu-l puteai auzi. Din clipa aceea murise dragostea ta. Cenuşa ai aruncat-o în urmă. Am vrut să o adun, dar oamenii au călcat-o în picioare...şi sufletul meu era acolo...Ei nu l-au văzut şi au trecut nepăsători...devenise o frunză de toamnă printre atâtea alte milioane, o biată frunză care iubea un fluture şi care nu înţelesese că lui îi plac doar florile.

Iertată să fiu, Doamne...!

L-am găsit în amurg, dansând cu ploaia. Am chemat norii şi i-am implorat să mai cânte...ca să fur o clipă din privirea revărsată peste chipul lui. Şi când norii au tăcut, am început să plâng...iar hohotele mele au plecat cu vântul departe...până ce nu le-am mai auzit! L-am zărit odată cu venirea dimineţii, când culegeam rouă. Am strigat după soare şi l-am rugat în genunchi să-şi întârzie răsărirea, să nu gonească picurii de apă. Şi când mândrul astru s-a înălţat pe cer, am căzut îngenuncheată de propria mea umbră. L-am zărit pentru o clipă doar la marginea dintre suspine şi vedenii, când îmi surâdea dulcea amăgire. Am urlat timpului, spunându-i să se oprească, să mă umplu pentru totdeauna de sufletul lui. Şi când timpul s-a urnit după eternitatea simţirii mele, am îngenuncheat ucisă de indiferenţă. L-am zărit în adâncul unei inimi bătrâne, când căuta să-mi prindă cutremurarea, scumpa adorare.
Te-am invocat atunci, Doamne, şoptindu-ţi să-l faci să mă găsească. Şi...iertat fie-mi gândul, Doamne, căci mă simt pătrunsă de întunericul ce s-a abătut asupra mea!
M-a zărit într-o noapte cu ceaţă...cruntă răzvrătire...şi a implorat gândurile să mă aducă înapoi. Dar mugetul furtunii dezlănţuite de norii ce s-au abătut asupra noastră oprindu-i glasul...m-a lăsat să plec....! Azi am aflat că nu moartea ne va despărţi, ci viaţa. E ceva obişnuit...! Doar că nu ştiu cum să merg mai departe...!

Ploaie tandră

Cu ploile de cântec
Iubite vin la tine
Ca dorul să-ţi astâmpăr
Pe chipul tău duios.

Cu buzele-ţi dorite
Pecetea îţi voi pune
Şi voi lăsa să curgă
Iubire de nespus.

Voi fi aripa care
Pe vânt ce răcoreşte
Aduce-n zbor culoare
Şi-un vis ce din noi creşte.

Să-ţi picur cu căldură
O inimă plăpândă
Cu dragoste fierbinte
Şi lacrimi de iubire.

Lacrima tristeţii

A mai sosit o nouă zi...! Vezi? Şi astăzi simt că mi-e dor de tine...ca şi ieri...ca şi-n ziua cea de mult trecută. Simt cum toamna, cu paşi grei, aduce în mine depărtări ce nu se mai sfârşesc. Îmi simt durerea ce stăpâneşte-n trupul firav...Văd cum lacrima tristeţii curge şi-n locul ei, pe chip, se-aşterne pânza durerii adusă din depărtări din ziua mea senină...din dorul cel nespus. Mă simt pătrunsă de-o căldură ce mi-a adus din gând de toamnă...din vis de zi...iubirea cea plecată...pe care tu nici când nu ai s-o simţi...
Mereu mi-e dor de tine...din vara ce-a trecut...în toamna ce se instalează...şi-n iarna ce-o să vină...şi-n zi...şi-n noapte...iubirea ar vrea ca să renască.
Vârtej de anotimpuri e în mine, le răscolesc cu gândul, dar degeaba...! Degetele mi se preling în lungi suspine...iar chipul tău e doar un vis de ieri...de azi...de mâine...! Doar eu mai stau acum cu mine, iar amintirile, în timp mi le înconvoaie. Aş vrea să-ţi scriu că-mi este bine...dar aş minţi...şi-atunci mă pierd în ploaie...în picături ce cad amestecându-se cu lacrima tristeţii peste mine.

Fără să ştiu eu...fără să ştii tu...!

Singură...cu gândurile mele...!!!Razele soarelui se îndreaptă cu stângăcie către mine, doar-doar m-or cuprinde cu căldura lor şi mi-or deschide noi orizonturi spre care să mă îndrept cu bucurie. Arunc o privire în spate. Oare ce se întâmplă? Natura s-a trezit la viaţă! De ce să mai fiu tristă când atâta soare...atâta bucurie...atâta frumuseţe este în jurul meu? Las razele soarelui să-mi pătrundă în suflet...las miresmele îmbătătoare să mă inunde....las culorile florilor să-mi încânte privirile....Îmi adun toate puterile ce mi-au mai rămas şi pornesc la drum...spre orizonturile deschise de razele soarelui ce nu-mi dau pace...!!!
Stăteam cu ochii aţintiţi în tavan, privind trecutul, prezentul şi viitorul, fără să-mi mai pese. Ascultam picăturile de ploaie izbindu-se puternic de geamul închis bine. Afară era frig şi parcă mă cuprindea şi pe mine frigul acela, încercând să-mi intre în inimă. N-a reuşit. Acum stau de vorbă cu tine, printre cuvinte importante sau mai puţin importante, dorind să reuşesc ce n-a reuşit nimeni. Te privesc şi încerc să-ţi explic cum e viaţa, dar nu mă auzi...şi nici nu mă vezi. Uneori mă trezesc vorbind singură, dar continui să vorbesc de parcă cineva totuşi m-ar asculta fără să ştii tu, fără să ştiu eu.
Involuntar zâmbesc, involuntar răspund la nişte întrebări ale căror răspunsuri nici eu nu le cunosc. Dar a devenit comod, mult prea comod pentru a renunţa la acest caracter în transformare. Mi-e uşor să zic cât de greu este şi tu să înţelegi că-mi e imposibil să reuşesc, când de fapt deja am reuşit. Să fiu singura care ştie, eu cu tine, şi nici măcar noi să nu-i dăm de cap. Mi-e un pic rece, aşa că mă duc să te mai privesc o dată fără ca tu să mă vezi, doar de dragul de a mă încălzi. Nu mă pot sătura, aş face-o mereu, în fiecare clipă, conştientă fiind cât rău îmi face şi cât rău fac. Şi toţi se bucură văzându-mi ochii cum zâmbesc, şi doar tu ştii ce, când şi cum îi vei face cu adevărat fericiţi. Cuvintele tăcerii şi ochii minciunii...se spală în ploaia de afară.

Mai ştii...?

Mai ştiu...mai simt încă parfumul acela ce l-ai cules din palmele mele şi mi l-ai aşezat pe faţă...pe mâini...pe tâmple...! Mai ştiu că totul venea dinspre un ieri ce-a fost cândva frumos şi nu mai poate să mai fie. Un timp am crezut că totul era bucurie, lumină şi cântec, dar m-am înşelat şi mi-am şters cu migală orice urmă din parfumul ce mi l-ai lăsat imprimat pe suflet. Mai simt încă urmele iubirii şi ale trăirii ce mi-au fost cândva aproape...
Trebuia să duc câteva gânduri la cineva drag şi m-am împiedicat de zidul anume făcut între două amintiri, am vrut să-l ocolesc şi mi-am dat seama cât de neputincioasă sunt în viitorul acestui trecut. Am îngenuncheat lângă clipele oprite sub bolta unei păreri de rău şi m-am rugat divinităţii să nu-mi schilodească sufletul atât de mult, atât de rău. Poate o şansă va mai fi dacă zidului i-am face o uşă sau o fereastră prin care să intrăm sau doar să privim cum în primăverile ce ne-au topit iubirea, ploua întotdeauna pentru amândoi şi curcubeul apărea mereu prea târziu. Mi-am îmbrăţişat singurătatea în faţa unor vitrine pustii. Picături de speranţă se-nfiripă şi vor să se-nalţe...să zboare o clipă purtate de vânt. Plutesc printre iluzii şi alină inima plină de iubire.

Mai ştii...picături de speranţă pătrund uşor prin porţi de suflet încărcate de dor. Din cer, valuri ciudate coboară...mă cuprind încet şi mă-nfăşoară în mantia lor caldă şi moale. În depărtare zarea, miraj de lumină...încarcă gândul cu linişte profundă. Iubirea pătrunde încet în suflet şi transmite fericire prin zâmbet...prin sunet...prin culoare...!

Dorinţa

Ce goale sunt cuvintele şi fără de-nţelesuri când gândul zboară către tine...! Ating uşor cu amintirea fruntea ta, cobor spre ochi, spre buze ce suspină...tresari când simţi că sunt mereu aproape: în cer, în nor, în soare, în lumină...
Stau aşa singură în camera întunecată din cauza unei perdele care opreşte lumina să intre. Îmi vine în minte un gând ciudat şi totodată foarte frumos...oare am şi eu o asemenea perdea care mă opreşte să privesc cerul?Apoi mă gândesc câte aş putea să învăţ de la tot ce mă înconjoară, mă enervez şi rup perdeaua care opreşte lumina. Lumina intră în camera sufletului pentru a mă descoperi şi a mă învăţa lucruri noi din tot ce mă înconjoară! Eliberată de perdea, mă uit pe geam cum intră lumina, uimită de cerul viu colorat şi de perfecţiunea creaţiei. O umbră îmi atrage atenţia de la cerul minunat, este umbra unei simple păsări de la care pot învăţa să nu umblu pe jos, să pot să zbor tot timpul înspre cer, să ţintesc cât mai sus.
În nopţi de vară, aş vrea împreună să privim cerul încărcat de stele...luna ce ne luminează calea spre fericirea ce ne-o dorim. Zarea, vrăjită de miracolul ce o-nconjoară ne înfăşoară cu delicateţea-i bine cunoscută îndemnându-ne să ne unim gândurile...să nu unim sufletele în magia de necuprins a iubirii.
Dacă un înger la mine ar veni să îmi aducă în dar pământul, eu l-aş trimite înapoi să-i cer mai bine în schimb cuvântul...cuvântul fără de care eu nu aş putea trăi...cuvântul pe care de la tine cu greu îl pot scoate...cuvântul ce ar putea să-mi aducă bucuria în suflet. L-aş ruga să-l ducă-n zbor spre tine, căci, doar cuvântul îi poate spune cât mi-e de greu cu un dor ce doare iar vorbele mele, abia le mai găsesc căci sunt atât de goale şi în căutări zadarnice mă risipesc pierdută în trista mea visare.

Îţi voi cânta...!

Îţi voi cânta...pe undele luminii...ce coboară-n căldura zilei....acolo unde în calea mea şi-a ta, se aştern culori în florile abia deschise, udate de roua dimineţii...acolo unde, dorul alungă tristeţea din norii întunecaţi, făcând loc fericirii ce se vrea ca făcând parte din chipurile noastre.
În mijlocul câmpiei îţi voi cânta un cântec vechi ce pe noi ne-a fermecat...e cântecul pe ale căror unduiri, ne-mbrăţişam, şi-n paşi mărunţi de dans, ne-nlănţuiam mereu în dragostea ce ne unea.
În timp ce cântecul se scurge în unduiri duioase, îmi vei aşeza în mâini, ca pe o blândă mângâiere, venind din depărtare, adusă cu tine din lumea ce nu reuşea să te pătrundă, iubirea rătăcită în gânduri neliniştite şi în suflete pierdute. O voi strânge-n pumnii mici şi-o voi încălzi la pieptul meu, protejată fiind de măreţia frumuseţii cu care ai ştiut să mi-o aşezi în palme şi în suflet. Iubirea ne pătrunde pe amândoi şi-o lăsăm să se-ncălzească în inimile dornice de a se păstra în limpezimi de gânduri şi-n izvoarele de cuvinte ce se preling nerostite în jurul nostru. Am rătăcit prin umbre...tăcerile mă dor şi-n tainele nescrise iubirile cresc cu florile tandreţii...O pânză de păianjen o simt cum se-ntrezare...în mintea mea creşte frica şi aripi de fluturi fură din zbor lumina...pe undele căreia, îţi cânt cântecul ce ne-a unit.Pleoapele ard...năluci se conturează în ochii pe care-i simt grei de lacrimi...vioara mea...iar tace...
O să-mi trezesc iar visul...a adormit pe-o frunză când îmi spuneai povestea...în care doar noi doi...tu şi eu...în mijlocul câmpiei, dansam înlănţuiţi pe undele melodiei ce-o cântam. Aş vrea să mă ridic o clipă din mrejele tristeţii să văd lumina blândă ce aşteaptă pe-o petală un fluture cuvânt...

CLIP-URI REALIZATE DE MINE

1. TRĂIEŞTE...IUBEŞTE
http://video.neogen.ro/user/extra123/xqymkcps2e5ppzy7vxfvtskux5z1bxp9/


2- O IUBIRE ÎN SUNETUL TĂCERII
http://video.neogen.ro/user/extra123/94djefvapgfic362luluw0ehzfe6ydg8/


3- MAI AM PÂNĂ LA CAPĂT DE DRUM
http://video.neogen.ro/user/extra123/i3sokqc7osfso6erl1bfp9yv5xkx34qm/

4- PLOAIA
http://video.neogen.ro/user/extra123/z38bah28l2gnkgrk8rd8ukc0kd2j99e9/


5- Enya - A day without a rain
http://video.neogen.ro/user/extra123/x5pp9xglpmx98z9ugdbz9gq1mc0l1kdy/

6 – ASTĂZI...!
http://video.neogen.ro/user/extra123/0piuk5uhwv3lye60o1tcqkuhkyaxps0p/


7 – FĂRĂ TINE...!
http://video.neogen.ro/user/extra123/w6u7xb1v3kj02uuddz5qikw75vjm8sq4/


8. GÂNDURI...TĂCERE...!
http://video.neogen.ro/user/extra123/zy5sxdcyrd1x3bcse1mkkmic736v9s89

La margine de timp

La margine de timp cântă cuvintele adunate în chip de suflet. În zborul lor, au adunat din drumul vieţii iubirile ce ard în sufletul gol. Le aud cum se-mping să aducă în dar cântecul ce flutură pe aripă de vânt...în visele ce par să dispară. La margine de timp sunt cuvintele ce vor să-ţi şoptească în strune armonioase aducerile-aminte din clipele de dor.
Clepsidrele doinesc, acompaniate de tot ceea ce au lăsat să se scurgă prin ele. Sub paşii timpului încă mai sunt simţite miresmele lăsate de timpul ce se scurge. Lumina umple conturul risipirilor noastre, fără să ne întrebe de ce.
Am putea să transformăm durerea în zbor uşor de aripi strângând cu sete în clipe de neuitat, petalele de dor ce se desprind din sufletul mâhnit. Am putea să alegem miracolul iubirii şi să zburăm spre stele...în mângâierile razelor luminoase ce aduc zorii. Am putea să aducem în cântec bucuria de a trăi în iubire...şi visele ce zboară către stele să ne-ncânte cu căldura din clipele pe care noi le-am trăit în iubire...Am putea să aducem, în petale de dor, fericirea purtată pe lacrimi de rouă şi să trăim în miracolul iubirii.
Frânturi de stele în ochii mei obosiţi, caută lumina prin bucăţi de stele ce se risipesc prin margine de timp, împrăştiind în gând şi în trăire, un vis ce-a fost cândva...iubire...! La poalele timpului mai este o fărâmă de bine în scurta clipă ce s-a scurs. Să stăm departe de durere, să privim prin cerul de marmoră ceea ce a fost frumos. De vei putea iubite, adu cu tine doar amintirile de bine, să dăm drumul viselor de început, să nu distrugem frumuseţea unui vis.

Gânduri, tăcere...!

Gânduri...cad

printre rânduri
cad în tăcere

în lumea noastră

fără speranţă

cad ucise de tăcere,

dorinţă, speranţă, durere.

Tăcerea!

picuri se preling

lăsând dâre de lumină

ce se sting

în faţa mea...în faţa ta!

Lacrimi, mărgăritare,

lumina stinsă

pe faţa aprinsă

mocnit arde, înviere.

Picături de viaţă

broboane de apă vie!

Gânduri...în tăcere...!

Pentru tine...

Pentru tine dragul meu, am în suflet numai visele în care mă luai de mână şi ne plimbam povestind de-ale noastre...numai visele în care dragostea ne unea şi ne-mbrăţişa în dorinţa de-a fi noi...între noapte şi zi...Pentru tine cuvintele s-au adunat într-un dulce sărut fără să se simtă...fără să ne spună că vor să ne-ajute...
Dar am dat liber cuvintelor să umble de-a lungul drumului ce ne desparte, printre nori, printre stele. Le-am lăsat să poposească pe margine de lună şi să se poată aduna după un lung drum al neînţelegerilor...după un lung drum al tăcerilor. Le-am lăsat să zburde între mine şi tine....să ne poată trezi din amorţeala în care ne-am lăsat cuprinşi. De ce oare?

De neîncredere...de depărtarea ce parcă sapă adânc în noi...! Le-am adunat literă cu literă să poată să renască izvorul ce ar putea să ne aducă acolo unde am fost cândva...să ne stropească sufletele închise, cu picăturile reci ale lacrimilor ce se adună din zeci de gânduri nerostite. Am strâns într-o horă a iubirii tot ce se putea spune prin ele. Le-am dirijat cu căldura ce iese din sufletele noastre spre cheia ce stătea ascunsă printre stelele luminoase şi am suflat înspre ele, dorul de tine, dorul de clipele ce mereu ni s-au părut prea puţine...spre privirile ce ni se uneau într-o singură linişte a dăruirii din noi.

Sunt ca şi tine...!

Sunt ca şi tine, dornică de eternitate...o caut în clipele ce trec grăbite pe lângă mine...o caut în tăcerea ce s-a aşternut între noi...o caut printre sunetele ce abia se aud de dincolo de noi...în acordurile plăcute ale muzicii pe care doar noi o auzim...doar noi o simţim...Când privirea ta îmi pătrunde sufletul...când răni adânci îmi sapi cu tăcerea...eu ştiu că tristeţea pustie se va aşeza pe chipul amorţit de pustietatea instalată pe el...

Aş fi dorit să păşim împreună spre eternitatea pe care o dorim amândoi...dar paşii ne sunt încetiniţi de zbaterea tristă ce ne domină în tăcere...Te caut printre nori şi dau de stele ce până în zori vor să-mi spună că exişti, aici, pe pământ. Nu pot să spun că tu eşti doar un cuvânt de mine inventat. Aş fi vrut ca acum pe al tău umăr să plâng, într-un suflet de dor să mă ascund, să mă pierd printre lacrimi şi să uit că mai sunt...pentru o clipă şi aş dori ca totul să fie un nou început! Aş fi vrut să te găsesc într-un neant de vise şi nimic să nu te facă să mai pleci din sufletul meu...din inima mea...pentru că nimeni nu mă va împiedica să te iubesc doar aşa cum ştiu eu...doar aşa cum pot eu.

Ai fost aripa mea...

Eu ştiu c-ai fost aripa mea, sprijinul de care am avut nevoie, gândul ce mi-a ţinut sufletul în palmele lui, visul pe care l-am clădit în lumea pe care ne-am creat-o. Acum sunt pana ce scrie din amintiri, amintiri trăite de demult, în clipe de neuitat. Aşa ai spus cândva...vom rămâne cu amintiri plăcute...cu momente pe care ni le vom derula în timp...prin faţa ochilor...momente ce se vor păstra veşnic în noi.
Mă sărutai în prag de vis...îmi prindeai faţa în palmele-ţi calde şi-mi transmiteai dorinţa de a te privi, dorinţa de a mă cuibări la pieptul tău. Când luna stătea să se arate, pe unde de strune de vioară, în cântece duioase, simţeam tot mai mult cum depărtarea creştea în noi...cum aripa pe care mi-am aşezat cu grijă capul, se frângea sub greutatea distanţei ce ne desparte...simţeam cum timpul se scurge prin clepsidra răsturnată...şi-mi aşternea în cale...zbuciumul clipelor ce mă înfiorau de departe.
Din muguri noi s-a născut o iubire caldă şi pură ca lacrima de zi...ca să pună în noi un strop de nemurire şi-n nopţile de veghe aştept mereu ca să te-ntorci din drumul ce se-arată în depărtate zări. Mi-aş dori acum să încălzim văzduhul cu şoapte de iubire ce n-au fost niciodată rostite... Vom uita aripile frânte...vom spăla amintirile cu sărutări în noapte şi tandre pasiuni.

VINO...!

Vino să îmi spui prin cântec,
cât dorinţa mai există,
că iubirea nu se pierde,
stă de veghe între stele
şi aduce-n ale noastre
inimi calde şi plăpânde,
doar speranţa de mai bine
şi-mplinire.
Vino să-mi presari pe suflet
gândul bun ce mi-l ascunzi
peste clipe-ndepărtate
peste nopţi cu stele reci.
Vino să-mi şopteşti cuvinte
ce cu greu le ţii ascunse
ca să-mi dai un pic din tine
şi iubirea cea de mâine.

NU VREAU S-ADORM...!

Nu, nu vreau s-adorm...
vreau să îţi spun povestea mea...
povestea noastră brodată în fir de stea...
din raze de lună...din raze de soare.
Nu vreau s-adorm...
vreau să-mi vezi ochii ce parcă prind
o caldă-mbrăţişare...
vreau să-mi aşez capul pe umărul tău....
să-ţi simt sărutul dulce
pe fruntea îngândurată...
Nu vreau s-adorm...
vreau zorii să apară...
şi-n somnul lin ce-ncearcă să mă prindă...
vreau să mă mângâi...
şi-n şoapte dulci ce se topesc în mine,
vreau să te-aud chemându-mă spre tine.
Nu vreau s-adorm...
vreau să-mi cuprinzi din vis,
doar chipul meu ce stă ţesut din raze...
şi-n suflet eu...mereu să ştiu...
că eşti iubirea ce nu moare

Să ne cunoaştem...!

Eu sunt un gând hoinar rătăcitor pe drumuri...ce aleargă după miracole; un gând ce se grăbeşte pe adieri de vânt...şi poartă visele spre doruri ce nu se pot cuprinde; sunt clipa din timpul grăbit...ce pe aripa lui, mă duce în înălţimile infinite; sunt muntele şi marea într-o îmbrăţişare; sunt boarea de vânt ce adie spre tine; sunt tainicul gând şi şoapta de dor ce pătrund în sufletul tău; sunt un ocean de vise ce nu se mai sfârşesc!
Tu eşti un dor de neatins...călător prin suflete pierdute...spre înălţimi purtat, de vise ce se vor îndeplinite; eşti vântul ce-mi joacă prin plete; eşti dansul inimii; eşti lacrima pe genele mele; eşti lumină în noapte şi…noaptea iubirii eterne!
Te-am căutat prin gând, prin clipă, prin marea cea învolburată, prin dorul ce mă macină...prin vântul cel năprasnic...prin lacrimile de pe gene ce-şi fac loc ca să cadă pe adâncurile ce cu grijă, timpul şi-a pus amprenta...
Nu te-am găsit pe drumul ce duce spre niciunde...nu te-am întâlnit pe a destinului drum lung...Eşti poate prea aproape...eşti poate prea departe...dar sufletul te simte....şi inima îmi plânge...!

Cât încă mai sunt, cât încă mai eşti...!

Te pierde dragul meu, în braţele-mi calde...te simt mai aproape, te simt cum ţi-e bine...îţi simt inima-n piept cum bate şi-n ochi strălucirea ce aduce iubirea din suflet...iubirea din vis...cât încă mai sunt...cât încă mai eşti!

Te pierde iubite...în inima mea şi adu-mi cântările ce lin se aud...ascultă în şoaptă cuvinte vrăjite rostite cu drag în clipe neştiute. Hai vino în lumea în care iubirea înfloreşte în cântec de dor şi ramuri de vise coboară încet printre nori aducând mai aproape o inimă ce bate de dragoste.
Şopteşte-mi un cântec, cât încă mai sunt...cât încă mai eşti...cât încă timpul din noi mai există...! Printre stele de vise...printre nori cenuşii...adu-mi bucuria de a fi fericită! Cuprinde-mi în palmele tale întregul meu suflet, un suflet ce greu a fost lovit...un suflet greu încercat...! Atinge-l cu grijă, nu-i smulge speranţa, redă-i frumuseţea, fă-l să vibreze la sunetul vocii ce cald şopteşte cuvine de dor...cuvinte de-amor...

Aşează-mă-n inima ta...adună-mi din resturi de gânduri, iubirea de tine...ţine-mă strâns lângă pieptul ce simte iubirea ce vine...redă-mi libertatea de-a sta lângă tine...de-a te avea doar pentru mine...cât încă mai sunt...cât încă mai eşti...cât încă timpul din noi mai există...!

Paşii mei...

Păşesc în lumi neştiute...
păşesc tăcută.
Paşii tac înţelept,
nimeni nu-i vede...
nimeni nu-i simte...
Mă afund mereu
cu clipele trecute stăpâne,
păşesc momente în uitare.
Aud chemări prin depărtare...
iubirea, vântul hoinar,
aroma vremilor trecute,
lacrimi prezente,
urme lăsate de iubire,
oglinda ce nu mai sunt.
Şi totuşi alerg printre gânduri
prin visele trăite,
cărări bătătorite
de paşi de timp
spre un popas
la margine de suflet...
Mi-e teamă să înaintez...
tăcerea arde, liniştea doare.
O umbră sunt în miez de zi
aştept în noapte
cuvinte nerostite...
aştept dorinţe potrivite
aştept cea rază de lumină
aştept să-mi spui...
doar ştii că eşti de vină!
Dar...până atunci,
păşesc tăcută
prin ziua nevăzută!

Aştept un semn...!

Aştept de la tine un semn...un semn care să-mi spună că sufletul meu mai este în inima ta cuibărit...

Îmi zboară gândul departe, până la tine, căutând cu-nfrigurare o urmă care să-mi spună că tu rămâi doar cu mine, că inima ta bate alături de-a mea. Mereu vreau să-ţi simt mângâierea-ţi divină ce e balsam pentru mine...alungându-mi din suflet durerea ce lacrimi mereu mi-a adus...Aştept un mic semn de la tine...să ştiu că în colţul din sufletul tău, exist pentru tine...în şoapte de dor...în cuvinte nerostite de-amor. Mai dă-mi o speranţă...că-n inima ta, e loc potrivit pentru o inimă ca a mea.
Te caut în fiecare clipă...mă uit, poate vii, tot mai sper...dar nu-i nici o urmă pe cer...! Lasă-mi un semn că exişti...un nimic, poate vântul să-l mişti...! O ramură rupe din arborele vieţii...sau roua trimite-o în zori de zi...!
Convinge-mă să te aştept...trimite-mi în dar o rază de soare...sau tremurul apei în murmurul ei...! Arată-mi ceva dacă vrei...dar nu mă lăsa ca până acum în van să fiu singură...singura care mai speră că existenţa-ţi nu-i o himeră...!

DE CE...?

Iubite, tu simţi durerea mea urcând în mine ca un fior ce-ncearcă să-mi cuprindă întreaga fiinţă. Mă dor rănile ce strălucesc prin ochii tăi...dar mi-aduci în suflet o caldă-mbrăţişare înfăşurată în cuvintele ce lin se-aud şoptite din rădăcini de versuri. Mă laşi să scriu...şi să îmi plâng durerea pe umărul ce îl apleci uşor spre mine...îmi dai puterea de a privi-nainte...printre frunzişuri, să văd dorul ce s-apropie şi care ne aprinde sufletele în culori ce vin din noi...Îmi simţi durerea şi-o laşi să plece spre înaltul cerului în zbor, să ducă-n amintiri tot ce a fost şi nu va fi. Durerea curge-n valuri ca şi parfumul sfânt, ea doare universul, împrăştie prin stele tulbure vânt pe aripi de suflet. Iar norii grei, de timpuri tot aşteaptă nemărginirea lumii, să scuture tristeţe peste balsamul razelor senine din zenit. Pământului ocol ei fac, trimit tristeţe inegal...robită durerea moare sperând la fericire ne-ncetat.
Iubite, mângâierile tale mă dor...DE CE simt rana adânc transformată-n durere...durere săpată în suflet, de tine...Lacrimile mele sunt picăturile de ploaie ce tot se adună în mine....strângând odată cu ele tristeţile nerostite. Numai tu ai să poţi să opreşti ploaia ce spală durerea...numai tu poţi să-mi vindeci sufletul şi să ştergi lacrimile căzute pe chipul tăcut. Iubite, eu ştiu c-ai să vrei să nu mai simţi tristeţe şi lacrimi în mine.
Picături de rouă se preling în clipe ce trec uşor fără să le simt...pline de suspine...pline de gânduri curate...! Adună-n ele tristeţea poposită pe margine de suflet...gânduri ce zboară pe valuri de vânt...vise strânse în cupe de cleştar...acoperite de uitare...
Acum, când paşii îmi sunt durere, caut în taină mirajul zborului ce a luat cu el flori scuturate de petale de dor...şi văd viaţa cum lasă stingher în tăcere...urmele trecerii ei pe lângă noi.
Mă ghemuiesc la pieptu-ţi cald şi-aud vântul cum împrăştie frunzele ce poartă durere...şi patimi...şi tristeţe...Scot din gândurile-mi răvăşite, tristeţea ce mereu mă copleşeşte.
Ştie oare cineva să îmi răspundă...DE CE misterul fericirii nu poate fi cuprins de universul nesecat al iubirii?

Iubite...!

Tu, simţi durerea urcând în mine
un fior cuprinde întreaga fiinţă
si doare...
sunt răni ce strălucesc prin ochii tăi
sunt răni de caldă-mbrăţişare,
şoptite din rădăcini de versuri.
Pe umărul plecat spre mine
mă laşi să scriu...
să îmi plâng durerea.
Văd, printre frunzişuri,
culori ce vin din noi
şi amintiri din tot ce a fost
şi amintiri din tot ce nu va fi!
În trup plăpând, ea tristă, moare
durerea robită, care
nu lasă fericirea să piară
în viaţa, cât ar fi de amară!

Paşi de-a lungul timpului

Paşii mei merg spre lumi neştiute...nimeni nu-i vede...nimeni nu-i simte...şi mă afund mereu de-a lungul clipelor ce trec pe lângă mine.
Voi lăsa doar timpului aceste momente de uitare ca să pot trece dincolo de existenţa lor, lăsând iubirii chemarea de peste depărtări. Vântul, prieten hoinar, mă va aştepta-n visatul rod al vremurilor trecute. Voi lua în gândul cel adânc vorbele nerostite în trecutele clipe ale timpului ce s-au scurs pe lângă noi...şi mă voi pierde printre stele...şi mă voi rătăci-n trecut...printre urmele lăsate de iubire...ca să pot fi ceea ce nu mai sunt...!

Nu o să mă opresc din drum...nu o să opresc lacrima să se prelingă pe chipul trist de trecerea timpului prin noi...o să dau voie uitării să rostească şoapte nescrise...de-a lungul clipelor...de dimineaţă şi până în noapte târziu...
Alerg printre gânduri...prin vise pe care le-am trăit...păşesc pe cărări bătătorite de atâtea treceri în timp...mă opresc la margine de suflet...mi-e teamă să înaintez...mă arde tăcerea şi-mi dă fiori iubirea ce mă aşteaptă dincolo de vis. Paşii mei sunt urme ale nopţilor ce au trecut...sufletu-mi este împovărat de durere...mă poartă cu ardoare spre o inimă ce de mult aşteaptă. Nimeni nu-i vede...nimeni nu-i simte cum se apropie...! Am luat cu ei tot ce-am avut mai bun din mine...dar nimeni nu observă câtă greutate duc de-a lungul timpului ce trece nemilos pe lângă mine fără să-mi dea voie să mă opresc acolo unde simt că pot afla ce este viaţa...acolo unde simt că iubirea mă aşteaptă.
Am devenit o umbră a trecerii prin lume...care aşteaptă-n noapte cuvinte nerostite...să le pot prinde-n unda nevăzută a razei de lumină ce îmi scaldă sufletul.

Priveşte...în noapte...!

M-ai căutat prin ape şi m-ai ridicat spre cer în căuşul tău de cuvinte...mi-ai atins pleoapele cu sărutul de stele şi-ai adormit în visele mele.
Vreau să mă legeni ca să adorm frumos cu capul pe pieptul tău, să-ţi simt pe faţă mâna cu mângâieri duioase, în noaptea cea care ne apropie şi ne cheamă să facem parte din ea. Mă vei privi, aproape fiind de mine, iar eu, visând, pe culmi de fericire, voi lăsa depărtările să mă cuprindă cu şoaptele vrăjite pe care le aud în sunet de vioară deasupra sufletului meu. Sunt şoapte nerostoite ce aduc pe strune neatinse, iubirea ce se-arată şi-n care noi cu drag speranţe ne-am făcut. Aşez cu mare drag, pe umărul tău cald, capul şi-mi duc în vis chipul ce mă alintă cu privirea-i pătrunzătoare.
Priveşte în oglinda sufletului meu, fiindcă tu i-ai deschis poarta spre speranţa ce nu credea c-o să mai apară. Priveşte-n adâncul sufletului meu...mângâie-i frumuseţea...atinge-i nefiinţa...poartă-ţi mâinile prin gingăşia lui şi descoperă-i candoarea...dorinţa de a te avea aproape. În nopţi cu lună plină...cu stele sclipitoare, adu lumina de argint şi-acoperă-n veşminte aurii, necunoscutele doruri ce stau să ne-nsoţească în cântec şi-n suspin.
Te-aştept în clipele de veghe...din visul de departe...să te cobori în sufletu-mi aprins de dragostea ce pentru tine a fost dată. Ascultă-mi inima cum bate...priveşte în oglinda sufletului meu iubirea ce se revarsă peste amândoi.

Vreau să vorbesc...!

Aş vrea să mai spun multe...aş vrea să-ţi vorbesc...să nu las cuvintele să zacă în mine neştiute de nimeni...neauzite de tine...!

Aş vrea să ne-amintim că-n timpul ce-a trecut, am fost aproape şi în suflet...şi în gând, iar cântecul ce ne-a-nsoţit a înflorit în inimile noastre ca o stea care ne-a urmat în drumul pe care l-am ales împreună. Dar tăcerea e grea...apăsătoare...nu poate să exprime bucuria ce s-a aşternut de-a lungul timpului în noi.
Aş vrea să spun multe...dar mai bine aş lăsa stelele să-ţi rostească tot ce eu nu pot...Printre norii grei, una câte una vor să-ţi aducă aproape dragostea ce parcă stă să piară din tăcere...din cuvinte nerostite. Mi-aşezi pe frunte petale din florile aduse din margine de drum şi le iau cu mine în visul dintre nopţi ...în visul dintre stele. Mă înfăşori în gândurile tale ca să-mi alini dorinţa de a fi cu tine...şi-n straie albastre îmi simt acoperit tot trupul...

Te simt aproape...simt mângâierea caldă a privirii ce o laşi să se scalde în ochii mei...Îţi simt tăcerea...îţi simt cuvintele ce-ar vrea să iasă dar nu pot....O strângere de inimă se adună în jurul tău şi îţi alungă în sunete neşoptite, dorinţa de a vorbi...În florile ce mă-nfăşoară, îţi simt lacrima ce lin coboară din ochii ce ar vrea să spună...dar n-au cuvinte să se-aline...

Sunt ceea ce sufletul doreşte

Mi-am întrebat sufletul de ce tace...de ce lasă adierea cea dulce să-i tulbure liniştea...de ce picăturile de ploaie i se preling pe chipul îngândurat. El mi-a răspuns în şoaptă că e singur...că nimeni nu-i cu el...că doar vântul mai ştie să-i aducă o undă de bucurie sau să-i smulgă de lângă el, durerea...doar picăturile de ploaie mai ştiu să-i spele faţa-ntunecată şi să-i aşeze cu migală, petală lângă petală, culorile fericirii, bucuria înfloririi zâmbetului în ochii înlăcrimaţi. Eu ştiu...nu-i singur...sunt cu el...sunt acele acorduri ce dintr-o strună de vioară ies melodioase înspre tine pentru a mi te apropia.
Nu sunt o adiere ce trece duioasă pe lângă tine, amintindu-ţi că exist...sunt un vers ce ţi l-am rostit la margine de gând, când printre noi se furişa stingheră o rază de lumină ce dorea să ne trezească. Sunt o undă firavă ce aduce în sufletele noastre căldura clipei ce se vrea trăită...sunt cuvântul nerostit ce greu se lasă scos dintre paginile vieţii trăite în necunoscut. Sunt ceea ce sufletu-ţi doreşte...o clipă de iubire...un trandafir în palmele-ţi catifelate...! În noaptea plină cu stele, mă cuprinzi în doruri de nescris...mă mângâi cu privirea-ţi caldă, pentru a aduce iubirea între noi. Pot fi mereu ceea ce sufletul tău doreşte, pot să cuprind în ochii ca de stele, dorinţa ta din gândul meu...dorinţa mea din dorul tău...!

Regăsire

O lacrimă e un sunet ce vine dinspre tine din depărtate zări. În drumul ei aduce în strune de chemări, iubirea şi durerea ce se revarsă-n suflet transformându-le într-un şirag de mărgăritare. În zborul ei năstruşnic separă în cărare....iubirea de durere şi dorinţa de-aşteptare. Transformă totul în cuvinte ce se vor aşterne în lumea pe care ne-am creat-o cu picături de lacrimi, în picături de ploaie.
Te-am regăsit din nou în gândul meu şi ţi-am deschis cu grijă inima în acordurile purtate pe aripi de speranţă. Îţi şopteam cuvinte pe care le-aduceam din depărtate zări şi-mi aduceai în noapte lumina ce s-arată pe sufletul pribeag. Cu mine eşti acum, iar dorul ce ne-ndeamnă să zburăm pe culmile înalte ale speranţei, ne cântă iubirea pe care de mult am aşteptat-o.
Te-am primit cu drag în lumea mea plină de mângâierile iubirii şi m-ai ţinut de mână ca să simţim frumuseţea şoaptelor. Simt şi acum îmbrăţişarea caldă a cuvintelor tale, spuse-n sunet de tăcere. Apoi mi-ai dat drumul de mână crezând că pot merge cu tine dar m-am rătăcit printre gânduri.
Privesc în zare, te caut dar, zarea-i opacă, te ascunde de mine...Din sufletul meu...din inima ta, în mersul fără de întoarcere, cuvintele se-adună şi-şi croiesc printre petalele iubirii, drumul spre împlinirea mult dorită. Nu te îndepărta...nu te preface-n piatră...adu-mi izvorul fericirii şi ţine-l lângă noi pentru a menţine dorinţa noastră vie...pentru a goni din cale tot ce-i durere, tot ce înseamnă depărtare.

Mereu mi-e dor de tine

Mereu mi-e dor de tine
Dar niciodată-n gând
Nu ai ştiut din stele
Să mă doreşti, venind.

Şi ţie...de ţi-e dor
Pe mine-alături să mă ai
Priveşte cerul, eu cobor
În gând, în inimă, în grai...!

Aripi de vise...

Îmi umplu inima cu vise, iar sufletul îmi este veşnic hoinar. Iluziile sunt culmi nevăzute când zborul este dincolo de culmile înălţimilor.

Am pus fiecărui vis aripi...şi l-am îndemnat să zboare ca să se ia la întrecere cu fluturii şi să prindă gândurile călătoare ce aduc bucurie. Să intre printre norii încărcaţi cu ceaţă şi cu lacrimi ude...să soarbă roua de pe brazi...s-o dea ramurilor plăpânde...să întoarcă clepsidre cu speranţe ce au fost uitate în depărtări...iar din iluzii sfărâmate să întruchipeze alte zări...alte vise...alte împliniri.

Am pus aripi viselor să zboare spre cerul încărcat de albastru gândurilor, ca să dea candoare şi iubire sufletelor noastre.
Visez din ce în ce mai mult la ziua în care pot să-ţi spun fără presiunea timpului şi fără alte obstacole, cât de...albastru...şi senin e cerul de deasupra noastră, să oprim clipa pentru ca ea să ne devină eternitate, să ne hrănim cu priviri încărcate de dor şi noaptea să mă adormi în...cântecul de leagăn...al mângâierilor tale.

Eşti cu mine...şi nu mă simt singură...!

Eşti cu mine...şi nu mă simt singură...! În palmele tale mi-am aşezat sufletul. Fără să vorbesc, doar din privire, te-am rugat să ai grijă de el...să-l deschizi şi să-l faci să simtă că viaţa poate fi şi frumoasă. Mi-ai arătat drumul spre fericire...mi-ai deschis aripile ce până acum au fost ferecate şi mi-ai dat drumul să zbor singură printre dureri şi suferinţe pentru a ajunge la inima ta. Am poposit acolo unde mi-a plăcut...acolo unde am simţit căldura ce o degaja privirea ta. Te-am primit cu bucurie să-mi fii alături...te-am lăsat să-mi dai acea bucurie pe care nu am mai simţit-o de mult şi am lăsat portiţa sufletului deschisă pentru a mă descoperi aşa cum sunt...mult prea mică pentru un gând atât de frumos...mult prea firavă pentru o inimă atât de mare...Suflete pustiit nu adormi...spune-mi povestea vieţii încă o dată...nu te întuneca...şi mai luminează-mi calea spre fericire...încălzeşte-mă ca atunci când topeai tristeţea în palme, alungând singurătăţi...! Nu, nu adormi, să-mi povesteşti povestea ta, povestea noastră ţesută într-un fir de stea din nopţi cu zarea ei albastră. Să-mi spui despre ochii mei...de calda lor îmbrăţişare. Pe braţul tău mă voi aşeza să-ţi fiu o alinare dulce. Şi-atunci când zorii vor veni şi somnul lin va sta în gene, mă vei mângâia şi-ţi voi şopti chemări uitate peste timp. Nu dormi, mi-i chipul tău un vis care-l brodez pe zarea caldă...şi-n ochiul meu mereu deschis, tu îmi vei fi mereu izvorul ce nu moare...izvorul din care-mi iau cu drag cuvintele nerostite de tine...cuvintele neşoptite de mine.

Eşti cu mine...şi nu mă simt singură...! Te simt în fibrele adormite ale somnului meu...venind din depărtata lume...lume peste care timpul şi sufletele noastre nu pot să treacă... E lumea pe care noi ne-am creat-o...e lumea în care noi am descoperit frumuseţea iubirii...e lumea noastră despre care niciunul dintre noi nu a vorbit niciodată...E lumea plină de bucurie...de fericire numai cu gândul la clipele petrecute împreună...e lumea plină de dorinţă şi neîmplinire....dar e a noastră...e dragostea ce am aşteptat-o şi pe care mi-am dorit-o.

Eşti cu mine...şi nu mă simt singură...! Îmi las fruntea mângâiată de mâna-ţi caldă....o las să-mi şteargă gândurile învălmăşite de furtunile ce au poposit asupra ei...Mă las ocrotită de lumina ce vine dinspre tine, adusă de îngerii ce ştiu să ne păzească lumea în care am poposit...Te primesc alături de mine...te simt lângă mine...pentru că doar tu ai fost şi eşti izvorul din care am luat toate cuvintele de dor.

La margine de gând

Din dor de tine ce-a fost şi ieri...şi astăzi...şi din cel de mâine, adun în sufletul pătruns de-a mea durere, doar frânturile de cer pe care curg trăirile din care au pornit furtunile înspăimântate.

Lumina ce din depărtare vine, mi-aduce în firul ei plăpând, doar clipa ce o simt deplină în ziua cea de azi...în ziua ce-o să vină.
La mal de gând, cu dorul nepătruns de-a lui fiinţă, m-apropii cu sfială şi-aşez iubirea în calea lui...poate aşa va şti că sunt clipa care-a fost...că sunt clipa care vine...că sunt dragostea ce ni s-a aşezat în prag de vis...pe margine de gând.
Când taci, mi-e greu să te-nţeleg ce vrei...din vorbe nerostite, încerc să te simt, dar, uneori…prin gândurile tale eu mă pierd şi rătăcesc în căutare de cuvinte. Tăcerea ta mă doare, dar şi durerea mi-e tăcută. Din lipsă de cuvinte, imensul gol din suflet şi din minte mă face să urăsc tăcerea ta...Te rog, vorbeşte-mi azi şi nu lăsa iubirea să se piardă doar pentru că nu poţi să-mi spui ce simţi...cum simţi! Ştiu cât de mult ai vrea să înţeleg iubirea ta fără a fi nevoie de cuvinte...!
Nu am un loc anume....nu am un nume pe care să mi-l poţi şopti în clipele din noapte în care iubirea îşi cere dreptul de a exista...mă scald doar în cuvintele de rouă ce rămân mereu nerostite...se prind în părul meu...mi-alină cu mireasma lor dorinţa de a te privi şi de a-mi fi aproape, la mal de gând...în lumina ce scânteie în miez de noapte.

Visul din umbre

Sus în schitul fără clopot

Pustnicit în sine-i dorul

Îi tresare-n piept fiorul

Mai aşteapt-un răsărit.

E un răsărit ce-aduce
Gândul bun şi înţelept
Să păşească înspre soare
Doar cu inima în piept.

Adunat de griji trăite
Strânge dorul de departe
Şi împrăştie prin noapte
Visul cel clădit din umbre.

Şi tot prăbuşit în sine

Eu-l moare în izvoare

Tot ducând cu el prin lume

Vise în culori de soare.

Şi din peşterile sumbre

Nici un sunet nu mai vine

Visul s-a clădit pe umbre

Într-o oază de micime.

Te aştept...!

În glasul meu de cântec fermecat
Privirea ta se scaldă cu căldură
Şi-aduce-n dar un zâmbet delicat
Ce parcă aştepta de mult s-apară.

Mă mângâi cu privirea-ţi caldă
Şi-mi dai puterea de a te iubi
Te simt aproape, în sunet de vioară
Şi-n trupul meu, dorinţa de-a trăi.

Ascult chemarea-n prag de noapte
Te-aştept să vii ca şi-altă dată
Cuvinte dulci se pare că se-arată
Deşi tăcerea-n largul ei, apare.

Picături de gânduri

Plouă încet...cu picături de speranţă ce aduc spre mine parfumul zilelor ce vor să vină în bucurie...în fericire. Plouă încet...cu picături de vis. Adieri plăcute îmi inundă trupul în bătaia ploii ce împrăştie petale de picături de dor. Din înaltul cerului coboară o rază de lumină care aduce pe unduirea ei picături de apă vie ca să-mi trezească din amorţire, dorul de viaţă...dorinţa de a trăi.
În nopţi cu lună plină şi ploioase...în nopţi în care singurătatea mă apasă, doar trandafirii cei catifelaţi mai au puterea să zâmbească şi să înflorească în toată splendoarea lor...doar ei mai pot să aducă pe chipul meu căldura sufletească pe care o emană...doar petalele lor mai pot să trezească un gând curat adus pe undele unui sunet în tăcerea nopţii.
Picături de clipe poposesc pe geamul pe care privirea îmi arunc...se scurg odată cu ploaia ce bate în fereastră...lasă în urmă gânduri ce vin...se duc sau se opresc pe chipul meu. Picături de gânduri se adună în sufletul meu şi-mi deschid calea spre un vis ce poate să se transforme în realitate...sunt picături de viaţă ce se preling una câte una din inima ce mai are puterea să mai bată...ce mai are dorinţa să mai simtă că poate să iubească...că poate să dăruiască din prea plinul ei...celui ce ştie să primească în cupa vieţii lui...doar picăturile de suflet ce se preling din sufletul îngheţat de atâtea picături de gânduri.