Un zâmbet îngropat în toamnă...

Frunzele ruginii îmi primesc lacrimile ca pe nişte daruri de mult aşteptate. Le mai amână moartea un pic...cu frânturile de suflet care cad pe galbenul palid odată cu ele. Mi-e şi milă să calc...! Peste tot covor de frunze triste gonite de vântul venit de neunde, dintr-o parte în alta.
O frunza mi se aşază pe umăr şi începe să plângă uşor. Parcă aud şi nişte şoapte ca nişte mângâieri timide...ca o rugăciune în faţa altarului.
- Ce vrei tu frunză să îmi spui...? Oftatul tău e-atât de greu...! Ţi-e dor de mângâierea stelelor? Nu plânge, că mi-e inima mai grea decât tristeţea ta...! Aş vrea să zbor spre neant ...împreună cu tine...într-un vârtej de scâncet şi lacrimi...şi să mă risipesc în ceruri...şi să mă adun abia în primăvară din stropii de ploaie calzi şi liniştiţi...şi buni...şi să mă adun în flori strălucind în soare....să-mi răsară zâmbetul îngropat în toamne...pe obrajii de petale roşii ale unui trandafir ţepos sau ale unei violete gingaşe din fereastră.
Şi cât de lungă-i tristeţea mea...! Nici nemărginirile neantului nu mi-o primesc...şi ştiu şi de ce...ştiu...!

Tu, lumea mea frumoasă...!

Motto:
"M-am închis în mine, dar şi aici m-au găsit"(V.Loghin)
Mă preocupă cuvintele care mă înving, aşa cum eu atât de mult timp...în tot atât de mult spaţiu...nu ştiu decât să trăiesc...dar nu mai pot să ating sufletul ce m-alina. În mine pătrunde o suferinţă ce se aşază la pian când nu vrea să-mi răspundă! M-a învins...! Abia dacă-mi mai amintesc vreun cântec cu greu din care m-am desprins!
În tot acest timp amândoi...în aşa de mult spaţiu...am zidit şi-n mine şi-n tine câte o stâncă. Mai eşti...mai sunt...mai suntem...?
Mi-e dor de tot ce n-am trăit încă...!
Sub degetele mele te fă o vioară care să cânte-nfiorată rostirile-mi mereu. Iar eu voi fi arcuşul ce s-arcuieşte-n zare cu fulgerări de vise născute-n depărtări. Lumea se va naşte rotundă în spirale, salcâmii vor înflori sub porţile de dor iar tu vei fi lumina cu mângâieri din care voi sorbi doar apa ta - izvor. Şi gura mea cea arsă de stelele iubirii va dărui pecete în visul tău...iar tu, în lumea mea frumoasă cu arcuiri astrale, primeşte-mi cuvintele din sufletu-mi deschis.
De-aceea port în mine un cânt...în dragostea mea pentru tine...în lumea mea frumoasă! Dacă tu eşti eu...şi-n mine şi-n gând, voi învăţa să iubesc...sau să mă vindec...voi învăţa să trăiesc sau mă voi pierde printre lacrimi.

Aş vrea să înţeleg

Aş vrea să înţeleg, că-n lumea mea
exist şi exişti...şi totuşi nu sunt a ta.
În lumea mea, aş vrea să înţeleg
durerea, gândul, şi dorul să culeg.

În lumea noastră, e totul, şi nimic
e focul rece, şi gheaţa care arde
suferinţă, durere, făcute din nimic.
Poveste de nopţi o mie, într-o carte!

În lume există, de tot şi de toate
în lume, de noi nu avem parte.
În lumea noastră e viaţă pustie
că vrei sau nu vrei, ea mereu reînvie!

Nimic nu-i de-nţeles în lumea noastră.
Suntem că ne-am găsit, icoane în fereastră.
Să ne-nchinăm dară la ele, cu rugă fierbinte,
să ne găsim, să ardem în noi, dorinţe ne-mplinite!

Acolo unde...!

Acolo unde, în calea mea, în calea ta,
se-aştern culori şi flori abia deschise,
pe undele luminii şi în căldura zilei,
îţi voi cânta un cântec vechi
îmbrăţişaţi...şi-n paşi de dans,
înlănţuiţi în dragostea ce ne unea!
Acolo unde, în calea mea, în calea ta,
se-aştern culori şi flori abia deschise,
am rătăcit prin umbre, tăcerile mă dor,
năluci se conturează în ochii grei de lacrimi
dansăm înlănţuiţi pe undele luminii
şi-o pânză de păianjen în viaţă ne ţinea
iubirea ce era şi-n calea mea, şi-n calea ta...!

Plânge chitara

Mi-acopăr amintiri cu freamăt de chitară
Ce strunele-şi alintă cu o tandreţe rară.
Aşa cum altădată, o şoaptă de iubire
Mă fremăta lăuntric, lipindu-mă de tine...

Ce minunat decor de tânguieli sublime
Îmi dai acum...şi parcă mă doare mai puţin
Că nu mai am nici gustul sărutului divin...!
Ce noaptea mi-l răpeşte în visele cu tine...?

Doar o chitară poate să plângă ca şi mine
Ne confundăm în scâncet şi lacrimile curg...
Chitara plânge jalnic după al ei amurg,
Ce-o lume a creat în lemnul-nemurire.

Iar eu nici nu mai ştiu de dor nebun
De ce atâtea ploi mai am de adunat?
Când, iubirii mele, tot ce-am avut i-am dat,
Păstrând doar amintirea întoarcerii din drum...!

Cuvinte şi stele

Într-o zi stelele vor privi nedumerite spre palmele tale pentru a înţelege ce-au putut să ia din ele...pentru a înţelege ce-au putut găsi în ele. În altă zi, cuvintele vor alerga spre stelele rătăcite pentru a le întreba ce-au luat din tine...ce-au aflat din taina ascunsă a sufletului tău...!
Şi cuvintele...şi stelele au înţeles că dorul nestins de tine...că iubirea ce s-a aprins din nemărginitele dureri spuse, au iscat cântece pe măreţia sufletului...au dat drumul păsărilor cu aripi de-argint să zboare printre stele...printre cuvinte spuse şi nespuse...cuvinte din care vor ieşi frumuseţi în unduiri melodice, pe care inima să le cuprindă cu braţele-i deschise.
Şi eu...şi tu, ne-om strânge palmele adunate-n căuş şi vom privi spre cerul – cuvânt...spre înaltul – nesfârşit şi ne vom desprinde de lumea reală, intrând doar cu sufletul, spre taina neştiută a iubirii...dincolo de timp...!

Epistolă târzie

Te-adun din ploile de soare,
Prin care te ascunzi uşor.
Întind o mână şi mă doare,
Că nu apuc decât un dor.

Te văd prin ploile de soare,
De unde îmi apari discret.
Braţele le-întind spre raze
N-ating nici dor şi nici regret.

Te simt aproape în clipe grele,
Cu drag îţi dau inima mea.
S-aduni din cioburi de durere,
Doar bucurie şi un dor aş vrea.

Dorul ne doare, că e dor.
Depărtarea şi timpul, ne ucid.
Ştiu, nu este uşor,
Când amintirile ne cuprind.

O, amintire, dorită amintire,
Exişti astfel din depărtare.
Alungă lacrima tristeţii,
Întoarce bucuria vieţii.

FLACĂRA IUBIRII

Aş vrea să fiu chemată de flacăra iubirii,
Aş vrea să retrăiesc misterul meu!
Aş vrea să simt scânteia nemuririi
Topindu-mi lacrima când sunt la greu!

Aş vrea să nu mai simt ce-i adormirea,
Inima să-mi clocotească-n piept,
Să stau în suflet doar cu alinarea,
Să-i prind simţirea, respirând încet!

Flacără pură...! Crăiasa a iubirii...!
Vino, în taină, în sufletu-mi strivit!
Te rog, redă-mi simbolul nemuririi,
Şi ia-mi neîmplinirea ce arde-n piept !

Vântul serii

În suflet mi-ai lăsat o scânteiere albă a aripii de zbor pe când mi-erai şi cântec şi durere....în inimă mi-ai presărat un vis amăgitor ce s-a spulberat odată cu vântul serii care în valuri s-a abătut asupra noastră.
Simţeam cum şoaptele tale se şiroiau în cântec...simţeam privirea-ţi de gheaţă ce se îndepărta încetul cu încetul. M-am lăsat dusă de valul vântului de seară şi-am poposit în grabă în palma-ţi argintie, păstrând un gând ce-a adunat cu nesfârşitele aripi, o perlă ce de pe obrazul meu se scurge.
Tu n-ai văzut tristeţea mea cum te căuta în întunericul nopţii printre stele pierdută. Tu n-ai simţit gândul meu cum mă macină de atâta durere...de atâta chin. Nu ai auzit chemarea mea disperată printre valurile nesfârşite ale vântului de seară. Lacrimi curg încet peste clipa ce-a fost...peste cea care-o să vină şi poartă în ele adunate aceleaşi cuvinte...din vise umede şi triste.
S-a îndepărtat de noi vântul serii şi-o boare dulce cuprinde înserarea ascunzând în ceaţă drumul ce poate ar duce către tine. Poartă pe aripi în zbor, cuvinte adunate-n şirag de vorbe duioase şi-alungă lacrimile care curg din ochii zilei ce dispare şi scaldă luna ascunsă de norii nesfârşiţi.

Ninge în suflet

Priveşte...! Ninge...! Uite fulgii de zăpadă cum cad unul câte unul în palme...! Se aştern tăcuţi în părul deja nins...pe faţa peste care lacrimile au lăsat urme adânci...!
Ninge în suflet...! E rece...! Frigul îmi pătrunde în trup...! Nu eşti aproape de mine...dar simt cum încerci să-mi alungi fulgii jucăuşi de pe faţa îngândurată. Te văd prin ninsoarea ce cade...te văd printre picăturile ce s-au format din fulgii căzuţi peste chipul meu.
Nu eşti aici...! Te strig în gând să-mi apari de dincolo de noaptea ce stă să se aştearnă albă şi întunecată. Nu eşti lângă mine...şi fulgii jucăuşi încearcă să-mi alunge din suflet durerea de a nu te avea aproape de inima mea...smulgându-mi din adâncuri un zâmbet al bucuriei...al fericirii ca să te pot vedea în vis...ca să te pot simţi strângându-mă în braţe.
În zăpezile albastre răsărite între noi, prin gerul de nepătruns, prin albul ce-ţi ia privirile, aştept cu dorul în mine, o minune să se întâmple şi să crească în zorii unei tăcute dimineţi...iubirea dintre vise...! Port în gânduri, către stele lucitoare, raza de lumină ce este acoperită de îngerii care ne păzesc inimile întristate.
Întind braţele către tine...vreau să te ating...vreau să te simt...! Dar zăpada rece e între mine şi tine...căldura braţelor topeşte fulgii ce vor să se aştearnă înaintea mea. Îmi strâng mâinile la piept...închid ochii şi privesc înalturile bolţii întunecate. Din nopţi în care aşteptarea şi-a aşternut năframa albastră...zăpezile se aştern ca o lumină vie peste veşnica iubire ce s-a născut şi nu poate să mai piară.