
Te-am aşteptat să vii sub cetina bătrână când urmele serii străluceau pe cer şi bântuiau sus stele a mister, iar norii cei întunecaţi erau mireasmă de lună. Te-am aşteptat acolo, unde luminile cuvintelor mângâiau florile şi n-ai venit. Te-am aşteptat lângă arcuirile apei în care învăţau să înoate toate dorurile mele...şi n-ai venit.
Nu ştiu de ce căile noastre s-au despărţit sau poate s-au unit la marginea lumii
între punctele cardinale ale eului nostru. Poate suntem o singură cale, cea de-nceput
şi fără de sfârşit pe care urcă biruitoare iubirea. Poate că aşa ne e dat să ne căutăm umbrele dincolo de tărâmul tăcerilor şi să le-aducem la sfatul cuvintelor ce s-au născut din iubire de tine...din dragoste de mine.
Poate că suntem doar una şi-aceeaşi fiinţă la care îngerii visează poveşti de iubire.
Te-am aşteptat în limpeziş de ape, acolo, la izvorul fermecat, unde doineau pe ceruri stelele şirete. Era în jur atâta frumuseţe, încât pe toată ţi-aş fi dat-o-n palma ta.
Dar n-ai venit...şi am rămas un cântec pe care doar câte-o stea să-l cânte la fereastră. Acum am plecat eu...poate că ne vom întâlni mâine, când zorii vor bea din apa curcubeului.
Poate...!