Îmi amintesc mereu de chipul tău, ca o lumină ce răsare din versul ce l-am rostit din poezie, din rândul pe care-l scriu în fapt de seară. Îmi amintesc de tine, în noaptea ce mă cuprinde-n visul din poema ce o scriu. O scriu cu tine...acolo unde te regăsesc mereu, aproape de mine, departe de ziua ce-a trecut şi-n care te-am aşteptat să vii. Te regăsesc printre cuvinte de dor, prin zborul aripilor ce duc cu ele sufletu-mi zdrobit de căutare...prin picăturile de ploaie ce curg lin ca o salbă de lacrimi peste mine...!Culege-mi lacrimile dintre stelele îngheţate...culege stele printre lacrimi fierbinţi şi păstrează dorinţa trecută plecată din visul fericit. Totdeauna va exista în depărtare o clipă de împlinire...o undă de iubire...lacrimi printre stele fierbinţi. Dar mai presus de toate să te găseşti în fiinţa cea nouă fără dor de lacrimi...ci doar cu dor de lumină.
Te regăsesc aici şi pretutindeni...în vorbele ce spre mine vin din vocea ce o ţii ascunsă, în cerurile ce-mi plâng în rândul ce-l scriu în pustiiri şi strâng în mine bezna nepătrunsă ca să-mi aduci în fiecare zi lumina prinsă în cuvinte...ca să pătrund căldura lor fierbinte ce-a fost cuprinsă în rostirea de a-mi fi...în chemarea din adâncuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu