Uneori nu pot face o diferenţă între lacrimi şi muzică. De multe ori plâng cântând sau cânt plângând...sau ascultând ritmurile line ale unei viori...ale unui pian. Muzica mă ajută să-mi văd gândurile...să-mi ascult sufletul. Lacrimile mă curăţă...mă duc spre linişte şi-mi alină durerea, indiferent de ce sau de cine este produsă.
Într-o altă vreme voi deveni poate un fluture, sau poate un copac sau un gând, acum nu sunt decât uitare coborâtă undeva, aici pe pământ. Într-o altă vreme eu voi fi cea care va pleca de lângă tine, ca să poţi cânta cântecele singurătăţii şi-ale dorului ce tot se frământă în tine. Într-o altă viaţa voi fi poate un albatros care să înfrunte marea în furtună, sau fluier de os doinind peste munţi o altă visare nebună. Dar acum sunt doar o inimă contorsionată ce îşi muşcă din sine puterea însingurată ce-şi topeşte durerea.
Dar vreau viaţa asta acum, nu mâine, nici ieri, doar acum cât sunt vie în viaţa de dor lângă tine. Iubire, mâine, va fi prea târziu! Mâine va fi târziu pentru cuvintele tale nerostite încă.
De ce în nopţile albe ne revin în amintire lumi pierdute...pe care nici nu ştiam să le fi trăit? Totul mi se pare o lungă aşteptare...dar oare ce aştept...? Când plâng, totul mi se pare mai aproape de cer. Plâng adesea pentru că nu pot zbura fără a mă întoarce printre umbre de lumină şi oameni fără vise. Oameni fără vise...hmmm!!!! Au uitat oamenii să viseze? Nu, nu se poate...trăim cu visele noastre...ne hrănim cu speranţele ce le găsim în visele noastre. Au fost oameni în viaţa mea care au încercat să mă purifice de sentimente. Din fericire, nu au reuşit decât să mă facă mai puternică, dorind şi mai mult să pot trăi.
Mi-e dor de îngerul meu...un dor nebun, nebun, pe care nu-l mai pot stăpâni...o să fac din lacrimile mele un ocean albastru şi poate atunci fascinat de culoare, mă va îmbrăţişa şi mă va lua cu el ascultând muzica ce se simte...pe care o aud din suflet fredonată, cu gândul de a-mi aduce bucuria...!
Într-o altă vreme voi deveni poate un fluture, sau poate un copac sau un gând, acum nu sunt decât uitare coborâtă undeva, aici pe pământ. Într-o altă vreme eu voi fi cea care va pleca de lângă tine, ca să poţi cânta cântecele singurătăţii şi-ale dorului ce tot se frământă în tine. Într-o altă viaţa voi fi poate un albatros care să înfrunte marea în furtună, sau fluier de os doinind peste munţi o altă visare nebună. Dar acum sunt doar o inimă contorsionată ce îşi muşcă din sine puterea însingurată ce-şi topeşte durerea.
Dar vreau viaţa asta acum, nu mâine, nici ieri, doar acum cât sunt vie în viaţa de dor lângă tine. Iubire, mâine, va fi prea târziu! Mâine va fi târziu pentru cuvintele tale nerostite încă.
De ce în nopţile albe ne revin în amintire lumi pierdute...pe care nici nu ştiam să le fi trăit? Totul mi se pare o lungă aşteptare...dar oare ce aştept...? Când plâng, totul mi se pare mai aproape de cer. Plâng adesea pentru că nu pot zbura fără a mă întoarce printre umbre de lumină şi oameni fără vise. Oameni fără vise...hmmm!!!! Au uitat oamenii să viseze? Nu, nu se poate...trăim cu visele noastre...ne hrănim cu speranţele ce le găsim în visele noastre. Au fost oameni în viaţa mea care au încercat să mă purifice de sentimente. Din fericire, nu au reuşit decât să mă facă mai puternică, dorind şi mai mult să pot trăi.
Mi-e dor de îngerul meu...un dor nebun, nebun, pe care nu-l mai pot stăpâni...o să fac din lacrimile mele un ocean albastru şi poate atunci fascinat de culoare, mă va îmbrăţişa şi mă va lua cu el ascultând muzica ce se simte...pe care o aud din suflet fredonată, cu gândul de a-mi aduce bucuria...!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu