Dorinţa

Ce goale sunt cuvintele şi fără de-nţelesuri când gândul zboară către tine...! Ating uşor cu amintirea fruntea ta, cobor spre ochi, spre buze ce suspină...tresari când simţi că sunt mereu aproape: în cer, în nor, în soare, în lumină...
Stau aşa singură în camera întunecată din cauza unei perdele care opreşte lumina să intre. Îmi vine în minte un gând ciudat şi totodată foarte frumos...oare am şi eu o asemenea perdea care mă opreşte să privesc cerul?Apoi mă gândesc câte aş putea să învăţ de la tot ce mă înconjoară, mă enervez şi rup perdeaua care opreşte lumina. Lumina intră în camera sufletului pentru a mă descoperi şi a mă învăţa lucruri noi din tot ce mă înconjoară! Eliberată de perdea, mă uit pe geam cum intră lumina, uimită de cerul viu colorat şi de perfecţiunea creaţiei. O umbră îmi atrage atenţia de la cerul minunat, este umbra unei simple păsări de la care pot învăţa să nu umblu pe jos, să pot să zbor tot timpul înspre cer, să ţintesc cât mai sus.
În nopţi de vară, aş vrea împreună să privim cerul încărcat de stele...luna ce ne luminează calea spre fericirea ce ne-o dorim. Zarea, vrăjită de miracolul ce o-nconjoară ne înfăşoară cu delicateţea-i bine cunoscută îndemnându-ne să ne unim gândurile...să nu unim sufletele în magia de necuprins a iubirii.
Dacă un înger la mine ar veni să îmi aducă în dar pământul, eu l-aş trimite înapoi să-i cer mai bine în schimb cuvântul...cuvântul fără de care eu nu aş putea trăi...cuvântul pe care de la tine cu greu îl pot scoate...cuvântul ce ar putea să-mi aducă bucuria în suflet. L-aş ruga să-l ducă-n zbor spre tine, căci, doar cuvântul îi poate spune cât mi-e de greu cu un dor ce doare iar vorbele mele, abia le mai găsesc căci sunt atât de goale şi în căutări zadarnice mă risipesc pierdută în trista mea visare.