Ca să alung o clipă disperarea din sufletul meu, aş spăla un gând nespus cu lacrima ce stă să cadă din ochii plini de tristeţe. Acum înnod un gând din mintea mea pustie...cu altul şi apoi aştept...aştept să cadă privirea ta rătăcită peste pleoapa mea tristă, peste lacrima ce stă să cadă...aştept să aşterni uşor peste noaptea rece o umbră din zâmbetul tău.
Sunt singură într-o casă ruptă de lume şi înecată într-o linişte tulburată doar de trecerea gândului de iubire peste lespezile sufletului. Minute în şir zboară peste mine. Nu îndrăznesc să rup tăcerea ploii şi nici strigătul pământului. Am senzaţia că mă despart de mine însămi, plutind în văzduhul fără de margini, până ce trupul îmi geme încătuşat în temniţa lui strâmtă, iar lumea mi se pare un chinuitor exil potrivnic. Mă sfâşie gânduri contradictorii şi mă zbat fără grai, încercând să pătrund sensul fiecărui sunet. Aşteptarea e grea...doare...n-o pot stăpâni...!
O singură licărire din ochii tăi mă poate face într-o clipă cea mai fericită. Doar o singură lacrima mă ţintuieşte între trecut şi viitor, ca pe o corabie rătăcită, plutind fără cârmă pe tăişul apei, între hăul adâncurilor şi tăriile văzduhului.
Mi-ascund durerea sub cuvinte bine ticluite...bine aşezate, pentru a-mi aşterne în cale un drum pe care să pot călca fără să mă rănesc...fără să mă doară...un drum pe care să te pot aştepta...ca să-mi dai acea putere de care am nevoie pentru a putea face faţă deznădejdii...şi durerii ce-o simt în suflet. Mi-ascund tristeţea în rânduri ce pot să-mi transmită doar mie câtă suferinţă poate să strângă o inimă...un suflet...un trup plăpând. Îmi port tristeţea în cuvinte...în gânduri...în durere...n-o părăsesc...dar nici ea nu vrea să plece. Degeaba-i dau ca hrană atâta frumuseţe...atâta iubire...ea vrea să domine a mea fiinţă...vrea să-mi demonstreze că poate să ajungă din urmă bucuria pe care mi-aş dori s-o păstrez atâta timp cât inima mai bate...!!!
Sunt singură într-o casă ruptă de lume şi înecată într-o linişte tulburată doar de trecerea gândului de iubire peste lespezile sufletului. Minute în şir zboară peste mine. Nu îndrăznesc să rup tăcerea ploii şi nici strigătul pământului. Am senzaţia că mă despart de mine însămi, plutind în văzduhul fără de margini, până ce trupul îmi geme încătuşat în temniţa lui strâmtă, iar lumea mi se pare un chinuitor exil potrivnic. Mă sfâşie gânduri contradictorii şi mă zbat fără grai, încercând să pătrund sensul fiecărui sunet. Aşteptarea e grea...doare...n-o pot stăpâni...!
O singură licărire din ochii tăi mă poate face într-o clipă cea mai fericită. Doar o singură lacrima mă ţintuieşte între trecut şi viitor, ca pe o corabie rătăcită, plutind fără cârmă pe tăişul apei, între hăul adâncurilor şi tăriile văzduhului.
Mi-ascund durerea sub cuvinte bine ticluite...bine aşezate, pentru a-mi aşterne în cale un drum pe care să pot călca fără să mă rănesc...fără să mă doară...un drum pe care să te pot aştepta...ca să-mi dai acea putere de care am nevoie pentru a putea face faţă deznădejdii...şi durerii ce-o simt în suflet. Mi-ascund tristeţea în rânduri ce pot să-mi transmită doar mie câtă suferinţă poate să strângă o inimă...un suflet...un trup plăpând. Îmi port tristeţea în cuvinte...în gânduri...în durere...n-o părăsesc...dar nici ea nu vrea să plece. Degeaba-i dau ca hrană atâta frumuseţe...atâta iubire...ea vrea să domine a mea fiinţă...vrea să-mi demonstreze că poate să ajungă din urmă bucuria pe care mi-aş dori s-o păstrez atâta timp cât inima mai bate...!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu