Of, da, recunosc rănile pe care sufletul tău mi le-a pricinuit mie. Recunosc sângerările din tălpile ce păşeau spre tine fără ca tu măcar o dată să îţi întorci privirea spre mine. Recunosc stropii de ploaie din sufletul meu ce curgeau odată cu lacrimile amare de atâta durere. Cerul furtunilor tale mi-a apărut dintr-o dată albastru, mult prea albastru, mult prea senin...după atâta durere, după atâta sângerare, după atâta suferinţă...!
Dragostea doare, te face să cazi din picioare, te face să-ţi pierzi cunoştinţa şi te poartă cu mâinile strânse în gheare gemând cu disperare, după o rază de soare ce ar vrea să se arate pe cerul albastru...mult prea albastru după atâta durere...! Inima îmi atârnă în clopot...în aşteptarea bătăilor lungi ca şi anii ce au trecut prin ea...ca şi sufletul ce vrea să-şi liniştească durerea...!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu