Un vis...o iubire...!

Azi-noapte te-am visat. În visul meu se făcea că priveam către cer şi-ţi vedeam chipul...plutind printre stelele iubirii...vedeam cum îţi zâmbesc fiecare...lung si trist. Începeam să-ţi vorbesc şi să strig către tine, dar nu reuşeam, căci erau prea puţine...Rugam luna să-mi trimită o rază...să pot urca şi să te mângâi, dar în zadar... Atunci am izbucnit în plâns de disperare, iar tu mi-ai întins mâna şi m-ai ajutat să zbor către tine... M-ai certat...pentru că a durat mult prea mult timp până să întind mâna pentru a mă ajuta.....a durat mult până să îmi fac curaj pentru a cere acel ajutor mult aşteptat...dar de care m-am temut mereu...,,Cât poţi să mai stai aşa, retrasă în eul tău, cât poţi să mai fii atât de singură, cât poţi să mai stai fără a te distra, fără a avea prieteni în jur, într-un cuvânt să nu îţi trăieşti viaţa!!! Una este şi asta este scurtă, nu se mai repetă, nu mai este alta...Gândeşti într-un anume fel...si îţi respect judecata, dar te-ai întrebat în ce situaţie erai, când te-ai hotărât asupra acestor idei...? Nu s-a schimbat nimic de atunci?...Vreau doar să trăieşti altfel, să te gândeşti mai mult la tine...şi mai puţin la alţii...sa fii fericită, să simţi că trăieşti cu adevărat...!!!’’
Îţi simţeam privirea caldă şi timidă...şi îmi doream să mă săruţi...să nu mă mai cerţi...să îmi spui vorbe frumoase... Era de ajuns să îmi doresc ceva...şi acea dorinţă devenea realitate...să te pot îmbrăţişa, să te pot săruta...să te pot privi când dormi, să te pot vedea în somn, să te pot descoperi în fiecare zi...mai pur, mai aproape de sufletul meu...Să descopăr mereu că voi fi a ta...doar a ta...şi că vei fi numai al meu...
Reprezentam două lumi diferite. Totuşi exista ceva care ne unea, împotriva distanţei. Era dorinţa....era dragostea...care....cu timiditate...încerca să se înfiripe între noi. Dar...exista şi suferinţa şi mă doare...mă doare că trebuie să te aştept...mi-e teamă că dragostea se poate stinge în orice clipă. Gândeşte-te la mine...fii pământul meu, lasă-mă să fiu ploaia ta....şi atunci vom reuşi să introducem în inimile noastre...(dornice de iubire...dornice de a simţi acei fiori ai unei trăiri ce numai iubirea ne-o poate da)...dragostea care să dăinuie...care să rămână veşnic vie în sufletele noastre.
Eu te visez în fiecare noapte...că mă strângi în braţe...că mă săruţi...Este atât de bine lângă tine...dar când mă trezesc dimineaţa...sunt singură...Atunci mă întreb: oare unde eşti? Dar apoi o altă întrebare îmi zguduie sufletul: oare ai fost vreodată cu adevărat aici? Şi atunci îmi dau seama că nu a fost decât o nălucă, rodul imaginaţiei mele...care, după ce te-am cunoscut, a căpătat proporţii. Ce mult aş vrea să fii acum aici lângă mine...cuvintele sunt prea puţine pentru a putea exprima tot ce simt eu acum!!!
Mă doare...mă doare încă...să ştiu că pentru tine exist doar în vis...că te gândeşti la mine ca la un vis frumos din care abia te-ai trezit...şi cu toate că încerci să reproduci visul...să-l transformi în realitate...cu greu reuşeşti.... fiindcă încă nu simţi ceea ce simt eu...IUBIRE...!!!Ţi-am scris o scrisoare cu picături de ploaie...iar cu vântul ţi-am şoptit-o. Am chemat vântul şi i-am spus să te mângâie...am adus păsările şi le-am pus să-ţi cânte. Am înflorit copacii pentru tine şi am topit zăpada....ca să-ţi dai seama că eu sunt primăvara ta. Mi-am asumat orice risc când am pornit la drum, am spus că voi avea puterea să înfrunt orice: năravul timpului...până chiar şi sufletul, care e din ce în ce mai liniştit...pe care am încercat să-l decorez...cu visul meu...şi cu iubirea pentru tine.
Mi-aş dori să fim amândoi pe un vârf de munte...unde să nu ajungă nimeni...să fim doar noi doi...să nu fim priviţi de oameni iscoditori...să fim doar noi...în acea sălbăticie a munţilor, a naturii, în toată splendoarea ei, să o simţim cum ne încarcă sufletele cu iubire, cu dorinţa sacră de a trăi...şi de a fi fericiţi. Da...să fim doar noi doi...să mergem pe cărări necunoscute ţinându-ne de mână...să ne privim...să ascultăm păsările ce ne însoţesc....să simţim bătaia vântului printre crengile copacilor...Să fim doar noi....să nu vorbim...să nu ne spunem nimic...doar să ne simţim unul lângă altul...doar să ne auzim bătăile inimilor noastre...dornice de a iubi tot ce este plăcut...tot ce este frumos.....Nimic să nu ne tulbure momentele de fericire ce trec...parcă mult prea repede....